Poetica obiectului umil

Identitatea est-central europeană este întotdeauna problematică. Pentru că, într-o zonă în care se schimbă neîncetat graniţele, limbile, loialităţile, drapelele, ea se cere în mod constant revizuită – ori, mai bine zis, reînşirată, ca un şirag de mărgele risipit în toate direcţiile.

Uneori, acest efort ia forma unei poetici a obiectului umil. Nici o altă literatură nu acordă o mai mare atenţie vieţii interioare a lucrurilor, obiectualităţii lor, reliefului, texturii, culorii. Pentru scriitorul central- şi est-european, obiectele sînt înzestrate cu o viaţă proprie: au, şi evocă, o istorie. Metaforă sau metonimie a istoriei personajelor? Şi una, şi alta. Purtate cu sine sau lăsate în urmă, ele reprezintă cu mult mai mult decît nişte simple detalii ale cotidianului. Funcţia lor este aceea, pentru a-l parafraza pe Pierre Nora, de „obiecte ale memoriei“, frînturi însufleţite de viaţă în jurul cărora se încheagă trecutul real, viitorul posibil.

Cel mai adesea, este vorba despre lucruri recuperate, salvate de la declin sau de la uitare, repuse în drepturi prin povestire. Indiferent de natura lor – iar inventarul este pe cît de eterogen, pe atît de cuprinzător, căci nimic nu este prea masiv pentru a fi exclus (nici măcar neverosimila locomotivă a lui Hrabal sau un... Mercedes-Benz), nimic nu este prea neînsemnat pentru a fi trecut cu vederea (nici măcar conţinutul stomacului unei foci sau porţelanurile ciobite şi bibelourile ieftine – „kitsch-ul tămăduitor“, după vorba Doricăi) –, le uneşte aceeaşi forţă de coagulare. Tîrgul de vechituri, imagine recurentă în romanul central- şi est-european, este o lume în sine, un cor de voci dominat de o apăsătoare nostalgie. Căci acest tip de muzeificare este radical diferit de acela criticat de antropologia contemporană pentru păcatul de a suspenda istoria. Piesele muzeului domestic nu sînt numai depozite de amintiri sau figuri ale destinelor individuale şi colective; ele mai au şi capacitatea miraculoasă de a-şi recrea contextul, în şi pentru istorie.

P.S. Carmen, unul dintre extrem de puţinii oameni care reuşesc să mă convingă să fac chestii (de pildă, un blog) bîrîindu-mă la cap - dar, pe de altă parte, ocupă şi funcţia complet neremunerată de director personal de imagine, aşa încît probabil că asta cu convinsul nu se pune -, Carmen, deci, mi-a sărit în ajutor cu un set de obiecte umile. Nota bene: ce afară e pictat pe pînză, înăuntru este viu şi natural : )