Caut locuinţă. La Paris - partea a treia

Mai 2011, cu trimitere la sfârşitul lui octombrie 2010

Vă mai aduceţi aminte cum suna partea a doua? Ei bine, uitaţi-o. În realitate, lucrurile s-au întâmplat cam aşa: într-adevăr, cămăruţa există şi-n zi de azi şi se găseşte, fără nici un dubiu, pe Île Saint-Louis, la etajul trei al unei case vechi cu curte interioară. Până aici totul e bine. E adevărat şi că am vizitat-o într-o zi foarte urâtă şi friguroasă de pe la începutul lui octombrie 2010 – pe 8, dacă nu mă înşală memoria – şi arăta exact cum am spus. Fata care făcea oficiile de gazdă – aspect mediteranean, franceză cu accent străin, voce groasă de fumătoare înrăită – s-a prezentat drept locatara de până atunci, pe cale de a se muta la Marsilia, şi ne-a povestit (mie şi celorlalte 24 de persoane care s-au perindat la vizită) despre modificările care vor avea loc în timpul renovării. Până aici iarăşi e bine. Toată lumea a lăsat dosarele şi a plecat mai mult sau mai puţin voioasă, aşteptând un semn de la proprietar. Buuun. În cazul meu, semnul – adică telefonul – a venit pe 12 octombrie, şi sunt absolut sigură de dată, pentru că era ziua lui tata. Proprietarul (aşteptaţi un pic) îmi stabileşte un rendez-vous pentru semnarea contractului – nu la cămăruţa de închiriat, ci la el acasă (din nou, puţină răbdare). Dată fiind puţina (până atunci) experienţă pe care o aveam în asemenea chestiuni, o iau cu mine şi pe Anca la blonde. Şi ne ducem. Monsieur Abbachi (yeah, right!) are un apartament gigantic (nici nu vreau să mă gândesc din ce secol) în buricul târgului, pe lângă Saint-Germain-des-Prés, şi asta încă n-ar fi nimic, partea şi mai interesantă e halul de securitate al clădirii, de vreo zece ori mai ceva decât la bancă: cod la uşă (asta e peste tot), cheie specială pentru a doua uşă de intrare în scară, una din aia ca la seifuri (cheia, nu uşa), cheie specială pentru pornit liftul, ca-n Superman, plus covor persan pe scări şi tot dichisul. Iar să ieşi de acolo, vă asigur, e cel puţin la fel de complicat ca şi să intri. Reiese că celebrul domn Abbachi este un moşuleţ hiperkinetic de vreo şaptezeci de ani, care vorbeşte întruna despre cum locuieşte el (cu nevastă cu tot) la Toulouse şi nu e la Paris decât de passage, despre renovarea cămăruţei şi alte lucruri de felul ăsta, timp în care se chinuie să completeze contractul de închiriere (standard, pe formular tipizat). Îi dau avansul (da, ştiu!), îmi dă chitanţă, totul pare a fi în regulă, deşi ceva-ceva parcă nu vine de se leagă. În sfârşit, plecăm, după ce ne-a făcut cadou, în nemărginita-i generozitate, respectivul CD cu liedurile neveste-sii. Şi rămâne că ne întâlnim peste vreo săptămână pentru ceremonia înmânării cheilor, moment în care se pare că va apărea şi mitica nevastă. Perfect. Sau nu. Pentru că în aer pluteşte ceva nu tocmai optimist şi din nu se ştie ce motive nu prea ne arde de sărbătorit. Lucru care începe să se explice într-o oarecare măsură atunci când se împlineşte săptămâna şi monsieur Abbachi nu dă nici un semn. Îl sun, nu răspunde. Între timp a ajuns şi Răzvan, eu sunt pe punctul de a pleca la Bucureşti pentru Festivalul Internaţional de Literatură (dacă n-aţi apucat ediţiile precedente, încercaţi să nu-l rataţi la toamnă: pe bune că merită), iar problema locativă e mai încurcată ca oricând. Aşa că mergem până acolo. Cum nu ştiu codul de la poartă, aşteptăm să iasă cineva şi apoi urcăm la trei. Nici o mişcare. Şi nici un semn de renovare, din păcate. Batem la uşă, nu deschide nimeni. Ne mai sucim, ne mai foim, dăm să plecăm, moment în care trei persoane urcă voiniceşte pe scări şi ne luăm după ele. Surprize, surprize, se opresc taman la uşa cu pricina. Unul din ei, un tip tânăr şi simpatic, scoate cheile, deschide, ceilalţi doi – un cuplu – intră, se uită. Toată lumea pare mulţumită, aşa că tipul le dă cheile şi pleacă. Iar eu îl iau la întrebări. În urma cărora reiese că e nimeni altul decât... proprietarul. Şi nu, nu e fiul lui Abbachi – nici n-a auzit de el vreodată. Şi da, studioul e de închiriat, dar pe termen scurt, pentru turişti. Îl întreb cui l-a închiriat în perioada respectivă, dar nu-şi aminteşte sau nu vrea să-mi spună. Următoarea mişcare – la comisariat. După ce vin de la Bucureşti. Mai întâi la arondismentul 5 (unde stă Anca), de acolo, redirecţionate, la 4 (unde e studioul). Facem plângerea, dăm detalii (Anca mai multe decât mine, pentru că ea e cea cu spiritul de observaţie, în mintea mea totul e blurat, ca în fotografiile proaste). Şi apoi... mă pun pe aşteptat. Şi încă mai aştept, numai că între timp au apărut informaţii noi. Dar pe astea vi le spun în episodul următor.