Totul porneşte, de fapt, de la dezavantajele capitalismului de piaţă, combinat cu stângismul – ca să nu-i zic de-a dreptul stângăcia ideologică. Şi vine aşa: dacă ai de unde alege, primul pas este să pierzi o grămadă de vreme studiind diverse oferte de abonamente în diverse combinaţii. Atunci când decizi, în sfârşit, pentru „cea mai cea” (în cazul meu, un abonament all-in-one la Bouygues Telecom pentru mobil, internet, telefonie fixă şi, hélas, televiziune, de care chiar nu am nevoie), ai face bine să te hotărăşti la ce magazin (Bouygues sau dealer) şi, mai ales, în ce cartier te duci. La capitolul ăsta, am eşuat răsunător pe ambele planuri – deşi abonamentul sună bine, încă şi mai bine aş fi făcut să mă duc la Phone House, nu direct la Bouygues şi, mai ales, cât mai aproape de actuala casă, unde mi-ar fi fost mai uşor să intru peste ei o dată la două-trei zile sau de două-trei ori pe zi, după caz. Doar că atunci când am făcut asta nu mi-am imaginat că va fi nevoie să calc pe acolo mai mult de o dată, maximum de două ori pe durata colaborării noastre. M-am înşelat.
Aşadar, m-am dus să-mi fac abonamentul. Şi anume, pe 9 decembrie (2010). În afara unor mici derapaje suspecte (fata care se ocupa, chipurile, de mine trebuia să se oprească la fiecare mişcare ca să întrebe pe altcineva ce să facă, chestie care nu avea cum să se termine bine, dar, spre deosebire de orice alt om cu mintea întreagă, eu am prostul obicei de a considera că şi amărâţilor de începători trebuie să li se dea o şansă să înveţe, şi n-am cerut să fiu mutată la un vânzător care chiar să aibă habar de ce se întâmplă), lucrurile păreau să decurgă normal. Am semnat hârtiile, am luat ditamai cutiile (două mari – mediaboxul şi decodorul TV –, două mici – una cu un Nokia N8, alta cu bibliografia lui) şi am început negocierea pentru un rendez-vous cu tehnicianul care trebuia să vină şi să vadă în ce stare e cablul care intră la mine în casă (şi, mai ales, de care anume cablu e vorba, având în vedere că pe acolo atârnau vreo trei, dar nici unul dotat la capătul firesc cu o priză de vreun soi). Iar aici imaginea a început să tremure. În primul rând, pentru că tehnicianul cu pricina nu era de la Bouygues, ci de la France Telecom (întreprinderea de stat, cum ar veni, ca Romtelecomul nostru, care deţine nu numai monopolul deschiderii şi manipulării liniilor fixe, ci şi propria companie de telefonie mobilă, şi anume Orange, ceea ce pentru oricine altcineva decât dreptul comercial francez ar fi un caz clar de conflict de interese sau ceva de genul). În al doilea rând, pentru că nu era disponibil mai devreme de 22 – ulterior modificat în 29 – decembrie. Am stat, m-am gândit, am cântărit – sărbători, vacanţă, plecat de urgenţă în România, casă în renovare – şi am zis bine, fie. Interval orar: 9-11. Dimineaţa, desigur. Bun. Pe 29 decembrie la 8.30 mă prezint la domiciliu, respectiv într-o încăpere goală puşcă şi proaspăt zugrăvită, îngheţată bocnă şi trăsnind a vopsea de la un kilometru. Şi stau. Şi stau. Şi aştept. Până la 13.30. Şi nu se întâmplă nimic. Nu tu tehnician, nu tu telefon. Buuun. Sun la serviciul clienţi să văd ce se întâmplă. Acolo aflu, spre profunda mea stupoare, că tehnicianul s-a prezentat şi că eu nu am fost acasă. (Asta e o chestie tipic pariziană: nu te duci pur şi simplu şi le spui „am cutare problemă”; tu caşti gura, ei îţi spun ce problemă ai şi ferească sfântul să nu fie aia, pentru că va fi dificil spre imposibil să-i convingi cum stau lucrurile de fapt. Ulterior, desigur, a reieşit că de fapt cei de la Bouygues îi dăduseră o adresă greşită.) În cele din urmă, duduia de la serviciul clienţi s-a învoit să-l reprogrameze pe tehnician. Sau, având în vedere că eu trebuia să-mi ajustez programul la al lui şi nu invers, ca tehnicianul să mă reprogrameze pe mine. Şi anume, pe 18 ianuarie. Pare un interval nejustificat şi neplăcut de lung? Ei bine, chiar aşa şi este. Alternativă? Zero. Deci, fie şi 18 ianuarie, între orele 13 şi 15. Cu vreo trei-patru zile înainte, mă trezesc cu France Telecom care telefonează să mă întrebe dacă sunt eu şi unde stau. Răspund frumos, cu multe detalii ajutătoare, şi mă rog de ei să binevoiască a-i atrage atenţia tehnicianului să mă sune în caz că i se pare că n-aş fi acasă. Au aerul că au înţeles şi ne despărţim în termeni amicali. Buuun. Se face 18 ianuarie, se face ora 13, şi stau. Şi stau. Şi aştept. Şi nu se întâmplă nimic. Sun din nou la serviciul clienţi. O cucoană îmi explică foarte calm că France Telecom le-a trimis cu o zi înainte un mesaj prin care îi anunţa că tehnicianul nu vine, fiindcă data trecută cei de la Bouygues i-au dat o adresă greşită (dar atunci chiar nu înţeleg de ce France Telecom, care ştia că adresa respectivă era greşită şi o aflase de la mine pe cea corectă, nu l-a trimis totuşi pe acel mitic tehnician. Ca să le facă în ciudă la Bouygues, pesemne. Dar de ce pe spinarea mea?). Ei, în momentul respectiv mi-a sărit ţandăra, am făcut-o pe cucoană cu ou şi cu oţet, pe puncte, începând cu eroarea de adresă şi terminând cu nesimţirea lor crâncenă – pentru că, nu-i aşa, dacă tot ştiau cu o zi înainte, ar fi putut să mă anunţe şi pe mine, ca să nu stau să aştept ca nevestele de condamnaţi la „zece ani fără drept de corespondenţă” din Rusia lui Stalin pe nişte unii împuşcaţi în cap imediat după arestare. Climaxul este ceva cu mine urlând la cucoană să trimită un tehnician în maxim trei zile, în loc de trei săptămâni, cum le stă în obicei. Moment în care – stupoare. Cucoana mă anunţă că, de fapt... nu am nevoie de tehnician (!). Pentru că ar fi găsit ei o linie disponibilă la adresa mea, care trebuie doar activată. Şi că după aia pot să bag liniştită boxul în priză şi o să funcţioneze negreşit. Iar mă enervez, iar urlu la ea, iar încerc să-i explic că nu pot băga nimic în priză, pentru bunul motiv că nu am priză şi cablul de care ar fi trebuit să ţină ea ajunge într-o cutie de pe palier aflată într-o stare jalnică, cu măruntaiele – adică firele – atârnând pe afară, într-o improbabilă stare de funcţionare. Dar reiese că din nou ştiu ei mai bine ce dotări şi ce probleme am, aşa că să am răbdare să activeze linia. O ameninţ cu toate afuriseniile posibile dacă treaba asta nu se întâmplă repede şi îi repet că intervenţia tehnică e totuşi necesară. Ca să scape de gura mea, probabil, sau convinsă că sunt complet dusă cu pluta şi habar n-am ce ţin în casă, îmi spune că nu-i nimic, asta se poate face şi după activarea liniei, dacă e cazul. Înghit în sec şi iar mă pun pe aşteptat. În sfârşit, după vreo trei zile, primesc un mesaj cum că linia e activată. Perfect. Now what? Sun din nou la serviciul clienţi. Ei mă asigură că totul merge bine şi am conexiune. Încerc să le explic că asta nu e posibil, din moment ce cablul nu se ştie exact de unde vine şi unde ajunge şi – din nou – nu există priză. Mă anunţă senini că asta nu e problema lor. Încep să văd negru, dar încerc să-mi păstrez calmul şi să stabilim cumva un limbaj comun, după cum urmează: dom’le, sunteţi sau nu sunteţi providerii mei de net? Suntem. V-aţi angajat să prestaţi un anume serviciu pentru care eu plătesc? Ne-am angajat. Au trecut aproape două luni de când am semnat contractul şi totuşi încă nu am net? Da, dar vă dăm banii înapoi pentru perioada asta. Bine, dar asta nu mă ajută cu nimic. N-aveţi decât să mi-i daţi, dar eu vreau în primul rând net. Păi aveţi net. Păi tocmai, că nu am, de asta vă sun. Din partea noastră, aveţi – linia e activată. Dom’le, lasă naibii linia, mie îmi trebuie cablu şi priză. Asta nu e problema noastră. (Tonul – al meu – creşte. Dinţii – ai lui – scrâşnesc. Eu fumeg. El devine din ce în ce mai irascibil.) Bine, dar a cui problemă e? Cablul şi priza ţin de France Telecom. Bine, şi atunci de ce m-aţi făcut să ratez două rendez-vous-uri şi n-aţi solicitat un al treilea, pe motiv că era inutil? Linişte deplină. OK, atunci chemaţi France Telecomul. A, nu – nu putem. De ce anume nu puteţi? Păi chiar dacă ar fi venit, tehnicianul de la France Telecom nu punea priza. Nu zău! Dar ce făcea? Verifica existenţa liniei. Adică a cablului? Da. În mod normal, cablul de telefon are priză de telefon? Desigur. Iar dacă un cablu de telefon al France Telecomului nu are priză de telefon, cine instalează priza de telefon? Păi e imposibil să nu aveţi priză. Ei bine, uite că nu am. Oh, păi asta e de datoria proprietarului. Bun, şi proprietarul cum ar trebui să procedeze? Păi trebuie să cheme France Telecomul. (Logic, nu?) OK, şi dacă voi v-aţi angajat să-mi oferiţi acest serviciu care presupune, printre altele, intervenţia France Telecomului, de ce nu puteţi chema voi France Telecomul? Păi nu e problema noastră. (Aici, discuţia începe să se învârtă în gol, mie îmi vine să ţip şi să-l iau la bătaie, glasurile sunt din ce în ce mai sugrumate, îi sare şi lui ţandăra, glazura civilităţii prinde să se crape şi în goluri se întrezăreşte câte un „Potoleşte-te odată, femeie nebună!” şi „Tu ne comprends toujours pas, espèce d'abruti?”) În cele din urmă, concluzia e ceva de genul: eu îmi văd singură de priză, treaba mea cum; dacă după instalarea fabuloasei prize conexiunea magică nu se realizează (nici acum nu mă crede că nici nu are cum să se realizeze, având în vedere cablul..., cutia de pe palier..., firele care atârnă... etc.), să binevoiesc să sun din nou la serviciul clienţi (yeah, right!). În principiu, nu ar fi nici o problemă dacă ai putea intra într-un magazin France Telecom; sau să suni la un număr oarecare de la France Telecom şi să ceri să vină cineva să se uite la cablul tău şi, la nevoie, să tragă unul nou. Dar France Telecom nu există. France Telecom e mai ceva decât castelul lui Kafka. Este un limb, o abstracţiune, la care nu poţi ajunge direct, ci – aţi ghicit – numai prin operatorii de telefonie. Cum ar fi Bouygues. Sau dacă eşti deja client France Telecom. Cu alte cuvinte, impas total. Moment în care intră în scenă societatea de gestiune. Adică administratorii apartamentului. Care, chipurile, ar trebui să se ocupe de cabluri şi prize, conform filozofiei Bouygues. Atâta doar că nici ei nu vor să cheme France Telecomul. (Şi nu reuşesc să-mi explic de ce, având în vedere că pot foarte bine chema instalatori, reparatori de lifturi, zugravi şi alţi meşteri mari, calfe şi zidari – de ce nu şi un tehnician de la France Telecom? Nu-i lucru curat cu France Telecomul ăsta.) Morala povestirii? Refuz net din ambele sensuri. Soluţia? La capătul cablului care iese din cutia de pe palier şi intră în cameră (nu mă întrebaţi cum, pe unde şi, mai ales, unde se opreşte) am instalat... priză de telefon. Uite aşa, pur şi simplu. Mai mult, am luat boxul şi l-am vârât în priză. S-a aprins becul de alimentare şi... cam atât. No connection. Conectez boxul la computer, rulez CD-ul de instalare, care caută şi el, întreabă, miroase: no connection. (Duuuh!) Sun din nou la serviciul clienţi: boxul nu merge. Domnişoara de acolo: nu se poate să nu meargă. Uite că se poate. (Nu mă crede. Dar mă ia cu binişorul:) Ce leduri sunt aprinse? Cel de alimentare. Imposibil. Vedeţi că trebuie să fie aprins şi cel unde scrie Conexiune ADSL. Ei bine, nu e. Imposibil. Nu zău! Vrei să vii să vezi? Păi atunci întoarceţi cablul invers (!!!). O imposibilitate tehnică, în treacăt fie vorba: ilustrul cablu are la un capăt – cel dinspre box – o mufă; la celălalt, cel dinspre priză, o fişă. (Prizele de telefon franţuzeşti nu seamănă, evident, cu cele din România, o priză „normală” e sub demnitatea lor.) Cu alte cuvinte, invers nu se poate. Cablul care conectează computerul şi boxul are două mufe absolut identice, pe ăsta la rigoare aş putea să-l întorc. Dar cu ce mă ajută??? Întrucât o sunam din oraş, am pus capăt conversaţiei, urmând a reveni ulterior – şi inutil, după cum eu ştiam şi ei refuzau să creadă –, când voi fi în preajma nevrednicului box. Ceea ce am făcut. A urmat clasicul scoateţi-l din priză şi băgaţi-l la loc. OK, nu merge. Imposibil. Mai scoateţi-l o dată. NU MERGE!!! Vedeţi că trebuie să vă apară pe ecran o căsuţă cu Conexiune ADSL. Nu apare. Imposibil. NU APARE!!! Dar ce vă spune? No connection. (Toată conversaţia comprimată aici s-a repetat, în diverse forme şi pe diverse tonuri, de vreo cinci ori, însumând cam cincisprezece minute şi o cantitate impresionantă de deşeuri nervoase.) În cele din urmă, cu o jumătate de gură, a căzut de acord că, într-adevăr, pare să nu meargă. Bun, şi ce facem? Păi o să rulăm noi nişte teste. Aşa, şi cât durează? Patru-cinci zile. Cââât? Păi... Patru-cinci zile pentru ce? Pentru un test în centrală? Ştiţi, facem toate eforturile... Da, mie-mi spui. Măcar faceţi-le mai repede. A doua zi primesc un mesaj: Nous mettons tout en oeuvre pour résoudre l'incident sur votre ligne Bbox. Detalii pe site, în Espace client. Păi da, că doar eu am net, nu? OK, hai să ne uităm pe site (de pe mobil). Într-adevăr, detaliile mă copleşesc: Demande en cours de traitement. Sun la serviciul clienţi. De data asta, nici măcar nu mai am posibilitatea să mă întreţin cu cineva: cum mă apropii de asistenţa tehnică, pune placa Demande en cours de traitement şi mă cenzurează total. Aşa că stau. Şi aştept. În sfârşit, primesc un telefon de la Bouygues: ştiţi, problema dumneavoastră necesită intervenţia unui tehnician France Telecom. (Slavă Ţie, Doamne!) Am putea să-l programăm pentru marţi, la orele 14.
Mi-am dat acordul. L-au programat. Cine ştie la ce adresă. Iar dacă adresa e bună, cine ştie la ce oră. Dacă şi ora e bună – cu alte cuvinte, dacă vine (în sfârşit, oh, minune!) – probabil că orice-o fi acolo nu este, nu-i aşa, problema lui. Şi să sun la serviciul clienţi de la Bouygues.
Între timp, ca să intru pe net folosesc mobilul. La fel ca să-mi verific unul dintre conturile de mail. Pe celelalte două nu le mai verific deloc. Şi, dacă tot veni vorba de mobil, mai am o temă de discuţie pentru serviciul clienţi: au făcut o încurcătură cu facturile.
P.S. Ştiţi chestia aia cu Ionesco, Beckett, teatrul absurd, alea-alea. Ei bine, este o şarlatanie ordinară. Şi Beckett, şi Ionesco au fost mai realişti decât tot secolul al XIX-lea transformat în cor. Probabil că nici n-au făcut altceva decât să consemneze asemenea discuţii cu serviciul clienţi.
P.P.S. A venit tehnicianul. La 8 dimineaţa. Şi cum a venit, aşa a şi plecat, după ce a verificat continuitatea semnalului în cablu şi a legat cablul din casă la cutia de pe palier, împreună cu alte cabluri ale altor oameni. Bag mâna în foc că în secunda în care începe să-mi meargă mie netul, li se buşeşte lor. Da’ de aia au serviciu clienţi! Însă povestea nu s-a terminat: tehnicianul – nu ăsta de azi, altul – revine mâine. Pentru că mai trebuie făcută o legătură la cutia de jos. Iar cel de acum nu avea... scară. Şi încă o chestie: momentan, celebra priză de telefon se găseşte în dulap. Nu mă întrebaţi cine a avut ideea asta genială. Am rugat tehnicianul să scoată firul din dulap şi să-l tragă frumos pe lângă perete până la birou. Ei bine, nu e problema lui. Pentru asta ar trebui să mă adresez operatorului. Adică serviciului clienţi de la Bouygues. Morala? Mai bine lasă.
P.P.P.S. Evident, după cum puteţi constata, al doilea tehnician a avut şi scară, şi bunăvoinţă, şi succes. Ţin să-i mulţumesc şi pe această cale :)
