Întoarcerea refulatului, sau despre Charlie

Ca să fie clar din capul locului, nu cred în justificarea asasinatului, în nici o formă. Dar nu cred nici în măsuri duble, viziuni monolitice, amnezii generalizate şi solidarizări selective. Văzând promptitudinea cu care oameni de pretutindeni şi-au exprimat regretul pentru victimele crimelor de miercuri, nu pot să nu mă gândesc că în timpul războiului civil din Nigeria marile ziare nu puneau pe prima pagină titluri ca „Noi suntem Igbo”. Când Sarajevo era bombardat, cetăţenii Europei, Canadei, Statelor Unite, Australiei nu aprindeau lumânări şi nu purtau pancarte cu „Noi suntem bosniaci”. În timpul primăverii arabe, nu ştiu francezi care să-şi fi pus ca status pe Facebook „Eu sunt tunisian”, de pildă. Şi – corectaţi-mă dacă greşesc – nici în alte ocazii nu s-au adunat cu miile în Place de la Bastille ca să se proclame armeni, evrei, afghani, tutsi sau orice altceva. Chiar şi acum, mulţi dintre cei care se declară Charlie ar avea rezerve să adauge „... şi Ahmed”, deşi poliţistul cu nume arab şi jurnaliştii cu nume francez au murit unul ca şi ceilalţi, în acelaşi timp şi de aceeaşi mână.

Perspectiva dominantă în comentariile româneşti este că lumea liberă s-a solidarizat în jurul tragediei de miercuri. Tragedia este reală. Cu lumea liberă am unele îndoieli. Ca şi cu solidarizarea, de altfel. Tragedii la fel de reale se întâmplă zilnic. În fiecare zi mor oameni în numele aceloraşi valori pe care ne-am mobilizat acum să le apărăm. În fiecare zi mor oameni în numele nici unei valori, doar pentru că sunt altfel sau pentru că sunt acolo. Cu cei mai mulţi dintre ei nu se solidarizează nimeni; trec, neobservaţi, prin paginile de informaţii ale ziarelor sau pe burtierele jurnalelor de ştiri, fără să le acordăm măcar un gând. De ce am face-o? Sunt altfel, sunt acolo...

Poate de vină este locul din care privesc sau felul în care mă uit. Dar de data aceasta nu sunt de acord cu Matei Vişniec. Nu suntem toţi francezi. Nu suntem toţi Charlie Hebdo. Mai mult decât atât, nu suntem obligaţi să fim. Nu trebuie să fii Charlie ca să plângi, ca om, moartea altor oameni. Nu trebuie să fii de acord cu cei care au fost ucişi ca să condamni crima. Nu trebuie să crezi, ca Rushdie, că religia este o „formă medievală de iraţionalitate” ca să te opui folosirii oricărui Dumnezeu ca argument în justificarea unui asasinat.

Cu ce ne solidarizăm acum, de fapt, şi cu cine? Cu valorile umaniste? Cu principiile democratice? Cu toleranţa religioasă, libertatea de gândire, de expresie, de mişcare? Poate – dar, dacă e aşa, de ce abia acum? De ce nu suntem, nu rămânem solidari cu lucrurile acestea şi atunci când crima nu se întâmplă la Paris? De ce, dacă astăzi suntem Charlie, ieri n-am fost Anna Politkovskaia, de ce n-am fost Tahar Djaout? Să fie oare din pricină că nu valorile şi principiile ne mobilizează, ci „europenitatea” lor? Să fie oare pentru că acest atac a atins inima simbolică a Europei? Să fie oare adevărat că nu apărăm ceea ce credem, ci ceea ce suntem – sau credem că suntem? Şi o facem nu pentru că am avea încredere, nu pentru că am avea curaj, ci pentru că ne temem?

E posibil să fie aşa. De ce, altminteri, am simţi nevoia să vorbim despre „unitatea europenilor în raport cu valorile lor umaniste şi democratice”, în loc să vorbim despre unitatea oamenilor în raport cu umanitatea lor? De ce opunem „lumea civilizată” alteia, necivilizată, primitivă, barbară? Cum se construiesc aceste lumi, cine le populează, pe unde trece graniţa dintre ele? Nu între „noi” şi „ceilalţi”, asta e sigur. Dacă nu din alt motiv, măcar pentru că nici noi, nici ceilalţi n-am fost dintotdeauna aşa şi nu suntem mereu astfel. Graniţa e schimbătoare, permeabilă, fragilă. Cultura libertăţii de expresie de azi era ieri cultura retractării lui Galilei şi a exilului lui Descartes. Când în Europa se ridicau ruguri şi se vindeau indulgenţe, în teritoriile arabe se construia o tradiţie umanistă şi se traducea din greacă. Înainte de a fi cucerit de musulmani, Constantinopolul a fost prădat de cruciaţi. Iar noaptea Sfântului Bartolomeu nu s-a întâmplat la Damasc.

„Lumea civilizată” despre care vorbim a creat lagăre şi bombe atomice, a torturat prizonieri şi a comandat crime politice. În aceeaşi „lume civilizată”, o parte din presa a cărei libertate o afirmăm serveşte, în realitate, interesele unor grupări, ale unor partide sau ale unor magnaţi. „Lumea civilizată” vinde arme, susţine dictaturi şi finanţează războaie pe care le arată apoi cu degetul ca pe nişte dovezi de primitivism şi barbarie. „Lumea civilizată” l-a adăpostit pe Khomeini (şi tot ea, mai târziu, pe victimele lui), apoi s-a mobilizat să combată obscurantismul şi fanatismul religios. „Lumea liberă” a reprimat şi a închis, a ocupat şi a făcut comerţ cu sclavi. „Lumea liberă” a condamnat şi a executat oameni care luptau pentru libertate. Iar o parte din cultura de care suntem atât de mândri se întemeiază pe violenţă, jaf şi muncă silnică.

Nu vreau să spun cu asta că Occidentul culege ce a semănat, aşa cum am auzit în repetate rânduri. Lucrurile nu sunt niciodată atât de simple. În realitate, lumea întreagă culege ceea ce părţi ale ei seamănă uneori separat, alteori împreună. Tragedia de miercuri rămâne, în ea însăşi, un eveniment cutremurător – dar, la fel cum s-a întâmplat în alte cazuri asemănătoare, are, totodată, un context şi o istorie. O istorie cu multe fire, cu suprapuneri, paralelisme, discontinuităţi şi contradicţii, ca orice istorie, ca orice cultură. O istorie alimentată de frică şi ură, de frustrări şi resentimente, de instabilitate politică, inegalitate socială şi nesiguranţă financiară, de un sentiment al vulnerabilităţii clădit în timp şi de dorinţa – şi capacitatea – de a exploata această vulnerabilitate. O istorie care nu se rezumă la conflicte religioase şi culturale, ci priveşte, printre altele şi mult mai prozaic, puterea şi banii.

De aceea, poate că ar fi momentul să privim lucrurile în faţă. Să înţelegem că „ceilalţi” suntem (şi) noi. Că atunci când vorbim de barbarie nu avem dreptul să ignorăm eşecul propriilor „misiuni civilizatoare”. Că, refulate, aceste „forţe întunecate” se întorc şi ne lovesc în faţă. Că, în fapt, graniţa nu trece prin exteriorul meu. Graniţa este interioară şi individuală, între măsura fiecăruia de civilizaţie şi barbarie, între generozitate şi cruzime, toleranţă şi fanatism, curaj şi laşitate, asumare şi refuz. Dacă eu sunt Charlie, tot eu sunt şi asasinul lui.

Pentru zile cu ploaie

Când aveţi timp şi felul potrivit de dispoziţie, ascultaţi. N-o să vă pară rău, zic...

Fred Frith - COSA BRAVA - Banlieues Bleues Live (2008)

Good good day

Dragă Ana, asta este pentru tine şi pentru lucrurile despre care am discutat astăzi, pe post de coloană sonoră. Hope it will help!

Afinităţi elective

Poţi spune multe despre un om după afinităţile lui elective. Iar eu, din câte se pare, am probleme serioase. Pentru că până acum aproape toţi preferaţii mei de la şcoală intră în două categorii mari şi late: oile negre şi rataţii. Nu-mi dau seama dacă aici intervine atracţia naturală a fetei cuminţi pentru indivizii periculoşi – ar fi destul de bizar, în sensul de sick and twisted, ţinând seama că am de aproape trei ori vârsta lor. O variantă mai plauzibilă ar fi că pe undeva, în adâncul adâncului, acolo unde ţinem lucrurile la care nu prea vrem să ne gândim, ştiu că întotdeauna voi fi, într-un fel sau altul, una dintre ei; că întotdeauna o să caut marginile şi ungherele, periferia, graniţa, chiar dacă această periferie poartă denumirea absolut paradoxală de Europă „Centrală”.

Ce nu suport, însă, sunt eminenţele cenuşii, inteligenţele reci, calculul – pentru că există aşa ceva şi printre elevii de ciclul doi. Fără excepţie, este vorba de copii drăguţi şi deştepţi care ştiu foarte bine că sunt aşa. Până aici, nimic grav. Dacă n-ar fi faptul că unii dintre aceşti copii drăguţi şi deştepţi adaugă la conştiinţa propriei superiorităţi un dezinteres total faţă de restul lumii. Din punctul lor de vedere, regulile sunt pentru proşti, iar ei, nefiind proşti, sunt dincolo de reguli. Nu că le-ar încălca, nici vorbă. Nu într-o manieră cuantificabilă şi sancţionabilă, în orice caz. Frizează insolenţa, dar nu devin niciodată de-a dreptul insolenţi. La ore, de regulă, răspund impecabil, dar reuşesc cumva să distileze în răspunsurile respective secole de dispreţ aristocratic faţă de plebeul de la catedră. În cazul lor, până şi politeţea devine o impertinenţă. Şi, când te uiţi la ei, ţi se nasc în minte eseuri întregi despre dimensiunea subiectivă – sau aspectul psihologic, dacă preferaţi – al răscoalelor ţărăneşti şi al dictaturii proletariatului.

Nu prea ştiu ce să fac cu ei. În afară de a-i ignora, bineînţeles. Asta îi sâcâie teribil. O altă variantă ar fi să instalăm un cuier solid în hol, cam la înălţimea primului etaj, şi să-i atârnăm acolo de gulerele de la haină ca să vadă cum este să fii, la propriu, deasupra tuturor. Dar asta ne-ar ajuta pe noi, nu pe ei. Sper, pentru binele lor, că există cineva care poate să le explice mai bine decât mine câte lucruri au de pierdut dacă o mai ţin mult aşa. Cum vor sfârşi prin a avea o mulţime de sicofanţi şi de curteni, plus un alai de alte făpturi gravitându-le intimidate pe orbită, dar foarte puţini prieteni. Cum vor rata întâlniri, oameni şi locuri care le-ar fi plăcut, dacă n-ar fi crezut că pot cântări totul dintr-o privire. Cum unii dintre ei se vor pierde pe parcurs, iar alţii, cu toate succesele lor, nu vor fi niciodată mulţumiţi. Dar asta se întâmplă, probabil, doar în filmele cu Robin Williams...

Tu ce eşti?

Astăzi este a treia luni de şcoală. Fac progrese nebănuite pe ramură: dacă nu mă răpune durerea de gât, până la sfârşitul anului o să ajung să sun ca Adriana Varela şi mă trece Ionuţ la alto. În schimb, cele două ore de permanenţă s-au desfăşurat într-o relativă linişte, iar coada de la cantină a arătat cât de cât a coadă, spre deosebire de grămada absolut dezorganizată de săptămâna trecută.
Între noi fie vorba, asta mă întristează profund, pentru că pare să le dea dreptate colegilor mei, care susţin că „uneori trebuie să urli la copii ca să obţii ceva” (Tarek şi Anicet) şi „nu trebuie să-ţi fie niciodată milă de elevi; cu elevii trebuie să fii rea” (Alessandra). Singura care mă înţelege e Fadoua, dar ea nu se pune, pentru că este mediatoarea, deci face parte dintre cei autorizaţi să le pese. Slujba noastră, în schimb, este să-i „dresăm” – din nou, Alessandra dixit.
Eu aş folosi alt cuvânt. Şi, pe cât posibil, alte metode. Dar adevărul este că nimeni nu prea are timp de aşa ceva. Ei sunt patru sute – noi, în clipa asta, patru. Mai exact, doi africani, un magrebian şi cu mine. Plus Alessandra, dar ea se ocupă de copiii cu handicap – şi nu, nu urlă la ei, nici nu îi mână de la spate cu biciul, probabil că ceea ce-mi spune mie este cursul teoretic, iar alternativele se predau în seminar. Încă n-am ajuns acolo...
Dintre ceilalţi trei, doi sunt baschetbalişti, unul doctor în drept. Bărbaţi, în plus. Cu incontestabilul avantaj al unei voci sonore, la care se adaugă experienţa parentală (Bernard), francezitatea, fie ea şi periferică (scuzaţi barbarismul, dar francofonia e altceva), şi – ei, da – postcolonialitatea, o calitate deloc de lepădat într-o şcoală unde numele non-franţuzeşti le iau pe cele neaoşe în proporţie de 6-7 la 1.
Copiii nu agreează ambiguitatea, ştiam asta de multă vreme. Nu există nimic mai direct decât un copil. Umbrele, nuanţele, echivocul şi jumătăţile de măsură sunt invenţii ale adulţilor. Prin urmare, diferenţele non-vizibile şi insuficient marcate le pun întotdeauna probleme. Pentru moment, nu sunt prea lămuriţi ce să înţeleagă din mine – este exact inversul situaţiei din Homi Bhabha: sunt almost different, but not quite. Sesizează accentul străin mult mai bine decât oamenii mari, dar nu e destul de puternic; sesizează şi greşelile (sau hipercorectitudinile), dar nu sunt destul de multe (asta datorită mai ales lui Isabelle, care îmi administrează, fără să vrea şi fără să ştie, un curs practic intensiv de franceză vernaculară la fiecare vizită, dislocând puţin câte puţin limba lui Voltaire în favoarea variantei ei mai şugubeţe); necazul e că nimic din toate astea nu se asortează cu culoarea. „Tu ce eşti?”, m-a întrebat unul dintre cei mai mici într-o dimineaţă. „Om”, i-am răspuns foarte serios. „Nu, în afară de asta...”, s-a inflamat el, „vreau să spun că nu eşti chiar franţuzoaică...” (mi-a plăcut cum a apăsat pe chiar; de fapt, a fost încă şi mai senzaţional de atât, pentru că a spus pas tout à fait, adică nu complet, nu de-a dreptul, nu de-adevăratelea franţuzoaică, de parcă m-aş fi îmbrăcat în pielea asta special ca să-i derutez pe ei). „E spanioloaică, tăntălăule, nu vezi ce păr are?”, i-a tăiat-o una dintre fete. QED...

Smilla's Sense of Snow

Vreau acasă. Vreau la părinţii mei, cu verva lor napolitană, şi la bunica mea austro-ungară. Vreau să-l aud pe bunicul povestind ce a mai făcut pe ceea ce toată familia numeşte, cât se poate de serios, „domeniul” meu – de fapt, o bucăţică minusculă de pământ pe malul râului, între dealuri, unde a fost odinioară o moară şi unde strămătuşa care îşi comanda toaletele la Viena şi corsetele la Budapesta creştea, spre oroarea sătenilor, crini. Vreau să văd cum se încreţeşte pământul, vreau liniştea dealurilor din Ardeal şi festivalul de literatură de la Timişoara. Şi, mai mult decât orice, vreau să opun această Europă Centrală miniaturală, diminutivă, şi felul ei de a fi sentimentului că de două săptămâni încoace sunt un fel de jandarm de copii...

Vreau s-o aud pe mama spunându-mi în câte feluri greşeşte şefa mea atunci când urlă la ei fără rost; vreau să-mi confirme că am dreptate atunci când cred că se poate ajunge la ei şi altfel; vreau să se supere pe doctorii care îi îndoapă cu antiinflamatoare pentru absolut orice şi pe părinţii care nu ştiu de câte calorii are nevoie un preadolescent care pleacă de la cantină cu buzunarele pline de pâine goală. Vreau să tune şi să fulgere împotriva unui sistem gândit aşa încât să-i ţină mereu sub lupă, încercând să le insufle respectul fără să-i respecte, învăţându-i fără să înveţe nimic de la ei, dându-le informaţii fără să accepte să le şi primească.

Copiii din Franţa au multe lucruri despre care cei din România nici măcar nu au auzit. Au mediatori şi trupe de menţinere a păcii, ca Orientul Mijlociu; au asistenţi sociali, asistenţi pedagogici şi tot felul de alte personaje auxiliare; au consilieri de orientare în toate cele; au carnete de comunicare pe care trebuie să le păstreze ca pe sfintele moaşte şi să le arate la orice mişcare; dar nu au nici un strop de timp sau spaţiu, nici un dram de intimitate sau de libertate. Şcoala este compusă din săli şi coridoare, o curte închisă cu ziduri şi o poartă ferecată, şi prin toate acestea trebuie să treacă în linişte, ordine şi disciplină. De la opt la cinci, nu au voie să ţipe, să fugă, să se joace cu mingea, să asculte muzică, să se adune prin unghere, să mestece gumă, să mănânce acadele... Şi totuşi reuşesc cumva, cu aceeaşi frecvenţă ca ai noştri, să se înjure, să se bată, să-şi spargă capetele, să-şi rupă scaunele, mâinile, picioarele, hainele, cărţile, caietele. Şi să producă, într-o proporţie semnificativ mai mare, crize de angoasă, psihologi care se chinuie câte cinci-şase şedinţe să-i convingă să urce scările de la colegiu, migrene de stres, dureri de stomac şi absenţe cu ghiotura. Şi pe mine, terorizată la gândul că într-o bună zi o să las să iasă un copil care trebuie să rămână înăuntru sau că un părinte o să dea şcoala în judecată fiindcă i-am dat fiului sau fiicei lui un biscuit când i s-a făcut rău de foame, i-am dezinfectat o rană când asistenta medicală nu era acolo sau i-am explicat, în timpul orelor de permanenţă, ce este aceea o metateză şi cum poţi transforma o greşeală într-un procedeu poetic.

Probabil că la un moment dat o să mă obişnuiesc. Probabil că n-o să mă mai zburlesc la gândul că singura concluzie logică după lectura regulamentului de ordine interioară, a decretelor, circularelor şi ghidurilor practice care reglementează viaţa şcolară în Franţa este că trebuie să fii autorizat ca să-ţi pese. Probabil că o să ajung chiar să îmblânzesc fiara birocratică şi să-mi croiesc drum printre maldărele de hârtii. Între timp, am început din nou să visez central-european. Şi, pentru zilele când lucrurile merg cu adevărat prost, există întotdeauna Smilla’s Sense of Snow:

“There’s a widespread notion that children are open, that the truth about their inner selves just seeps out of them. That’s all wrong. No one is more covert than a child, and no one has a greater need to be that way. It’s a response to a world that’s always using a can opener to open them up to see what’s inside, wondering whether it ought to be replaced with a more useful set of preserves.”

The Last Balkan Tango

Multă vreme m-am tot gândit cum aş putea explica legătura dintre Cafe Mitteleuropa şi tango - altfel decât, desigur, prin aceea că mă ocup, într-un fel sau altul, de amândouă. Există o poveste pe undeva, dar, deşi am sucit-o şi învârtit-o în toate felurile, (încă) nu vrea să se aşeze în formă. Dar apoi am găsit ce vedeţi aici şi am zis: da, dom'le, asta e...