Friday 27 May 2011

Petrecere (interbelică) la Cafe Mitteleuropa

Avem una bucată idee de la Carmen (v. comentariile la primul post pe tema asta), şi anume o petrecere interbelică. Ia să facem o încercare, să vedem dacă v-ar plăcea.

Scurt intermezzo la povestea caselor, sau Se poate şi mai rău

Ca să vedeţi că nu vorbesc prostii şi că această poveste a caselor poate fi chiar mai coşmarescă decât spuneam (şi îmi imaginam) eu, daţi un click pe linkul de aici. Partea bună a acestei istorii este că Oanei probabil îi va creşte considerabil moralul aflând că vânătoarea ei de case şi ofertele bizare cu care a avut de-a face au fost de fapt a walk in the park, iar eu ajung să cred, încet-încet, că trei luni jumate de alergat prin oraş şi renovat poduri nu sunt o alternativă chiar atât de proastă, până la urmă. Pe de altă parte, acum avem dovada clară că dificultăţile locative n-au nimic de-a face cu xenofobia, deci ne putem apuca de întemeiat Asociaţia Chiriaşilor Exasperaţi fără Frontiere. Şi, în sfârşit, morala: vreţi să vă stabiliţi la Paris? Faceţi-vă prieteni!

Thursday 26 May 2011

Petrecere la Cafe Mitteleuropa

Cafe Mitteleuropa vrea să organizeze o petrecere, dar nu ştie când şi, mai ales, unde. Aşa că haideţi să începem, poate aşa vedem încotro ne duce.


Caut locuinţă. La Paris – partea a cincea: Cum cumpără trei doctoranzi un frigider

Precizări preliminare: dacă aţi urmărit cu atenţie şi răbdare primele patru părţi, probabil că v-aţi prins până acum că am ajuns la Paris la începutul lui octombrie, cu intenţia lăudabilă de a-mi termina teza. Numai că asta presupunea un loc unde să stau până când proiectul cu pricina va fi fost dus la îndeplinire, lucru complicat – şi simplificat, în aceeaşi măsură, oricât de incredibil ar părea – de faptul că, simultan, Răzvan avea de făcut un stagiu de cercetare de opt luni, în acelaşi Paris, dar pentru altă teză. A lui. Ceea ce n-am anticipat a fost dificultatea de a găsi o casă care să corespundă măcar parţial acestor nevoi. Iar după celebra escrocherie imobiliară de care tocmai ce vorbeam, şansele au scăzut considerabil. Una peste alta, găsirea casei a durat vreo două luni jumate, plus timpul necesar pentru a o face locuibilă, adică încă vreo lună. Unde am stat în tot timpul ăsta? Păi, la Anca – până la sfârşitul lui octombrie. După care, până spre jumătatea lui ianuarie, la Oana. Acum, luaţi cea mai tare tabără în care aţi fost vreodată, dacă aţi fost, înmulţiţi-o cu cât vreţi voi şi veţi avea o idee vagă despre cum a fost perioada asta, de care aparţine şi sceneta de mai jos (ţin să precizez că titlul este oarecum inexact, având în vedere că la foarte scurtă vreme după asta Oana a devenit doctor de-a binelea).
Aşadar, cum cumpără trei doctoranzi un frigider?
Din categoria „desene animate cu noi şi Oana” ar fi, printre altele, momentul când s-a decis cumpărarea unui nou frigider, având în vedere că cel aflat în dotarea apartamentului nu se mai închidea decât proptit cu un scaun. Vorbit cu proprietara, dat acord. Daaar... Frigiderul locuia într-un dulap. Dulapul lui special de frigider. Făcut după măsura vechiului frigider, deci noul frigider, obligat-forţat, trebuie să fie încastrabil şi de aceeaşi dimensiune, deoarece dulapul Antilopei (pe proprietara Oanei o cheamă Antiope, faza cu Antilopa este numele ei de alint) este inamovibil. Bun. Aşadar, să măsurăm frigider. Nu tu metru, nu tu riglă. Moment în care mie îmi vine ideea genială să-l măsurăm cu o sforicică. Nouă dramă: nu există destulă sforicică şi pentru frigider, şi pentru dulap. Şi iarăşi îmi vine o idee genială: la ce naiba să măsori frigiderul, când poţi măsura doar dulapul? Oricum frigiderele sunt cam standard (sau ar trebui să fie, în capul meu; în realitate, desigur, nu sunt). Bun. Se măsoară, aşadar, dulapul. Se pun post-ituri pe sforicică în punctele-cheie. A doua zi, eu mă duc la mercerie, Oana şi cu Răzvan la Darty. Şi încep ei să se plimbe prin prăvălie cu sforicica, tot măsurând la frigidere. Până apare o tanti: „Puis-je vous renseigner?”, zice ea cu blândeţe. Îi explică Oana ce şi cum şi că uite, astea sunt dimensiunile. La care tanti răspunde că o să trimită dumneaei pe cineva la Oana acasă ca să facă măsurătorile, pentru că „avec un bout de ficelle, ce n’est pas évident” şi să nu ne facem griji, că-i gratis. Iar faza cu „asta este o tradiţie culturală românească” (sfoara, adică) probabil că nu prea a convins-o. Aşa că după câteva zile a venit un domn şi a luat măsuri. Frigiderul propriu-zis a ajuns a doua zi. Cu o reducere de 100 de euro, pentru că aveau unul returnat de un francez căruia nu i-a încăput în dulap. Dacă l-a măsurat cu ruleta... În orice caz, electrocasnicele s-au mişcat mai repede decât les plombiers care trebuiau să schimbe sifonul din baie şi care au fost angajaţi cu mai bine de două luni înainte. Ca să nu mai vorbim de geamgii, de care ne vom ocupa în episodul următor. Dar, nu-i aşa, suntem la Paris, iar asta ne ocupă tot timpul...

Saturday 21 May 2011

Ofertă specială

Pentru că azi este o zi un pic mai altfel decât alte zile, vă propun să ne adunăm la o cafea cu cântec şi să le sărbătorim pe Ileana, pe Delia, pe Dorica şi pe toţi apropiaţii noştri aflaţi, în diverse feluri şi din diverse pricini, departe. La mulţi ani! :)

Wednesday 18 May 2011

No woman, no cry

Bun, Ana m-a luat la rost pentru ultimele trei posturi: că, adică, ce-i cu atâtea vaiete şi lacrimi şi despărţiri şi nu ştiu ce, lucruri vesele nu se mai află? Acuma, cred că mi-ar fi puţintel cam dificil să găsesc, de pildă, un tango vesel - e adevărat că uneori versurile pot fi ele mai şăgalnice, aşa, dar muzica... Drept pentru care, am făcut o voltă şi am trecut la milonga - şi nu orice milonga, ci taman cea care îmi serveşte mie drept sonerie la telefon, spre disperarea tuturor celor care se întâmplă să fie în apropiere. Şi, întru aducere-aminte de vremea când tangoul era încă la începuturi, o chestie trăsnită, migrantă, eteroclită şi men-only, iată şi ilustraţia.



Tuesday 17 May 2011

Breakup over Coffee

Ei, am ascultat tango, am ascultat Nick Cave, n-ar fi rău să revenim şi la lucruri mai autohtone. N-o să vă spun cum am primit eu cântecelul ăsta, de la cine şi, mai ales, când. Dar aţi observat vreodată câte despărţiri se întâmplă la caf(en)ea? Corectaţi-mă dacă greşesc.

Sunday 15 May 2011

Friday 13 May 2011

Primul tango la Paris

Ştiu că întrerup threadul cu casele şi Carmen iarăşi o să mă certe, dar zău că nu mai am răbdare... Dacă vă place, mai sunt şi altele de unde a venit ăsta - de fapt, astea, că-s mai multe :)



Tango Quién Hubiera Dicho (1932)
Letra de Luis César Amadori
Música de E. Sciammarella
Canta: Adriana Varela

Qué cosas, hermano, que tiene la vida,
Yo no la quería cuando la encontré;
Hasta que una noche me dijo resuelta,
Ya estoy muy cansada de todo, y se fue.
Qué cosas, hermano, que tiene la vida,
Desde aquella noche la empecé a querer. 

Cuántos sacrificios hice pa’ olvidarla,
En cuántos fandangos mi vida perdí;
Quién hubiera dicho que por su cariño
diera tantos tumbos como los que dí.
He tirado la vida por los cafetines
pa’ mostrarle a todos que ya la olvidé;
pero todo es grupo y al quedarme a solas,
he llorado, hermano, como una mujer.

Dos años enteros la tuve a mi lado,
y nunca ni en sueños quererla pensé;
quién iba a decirme que loco yo un día,
la vida daría por verla otra vez.

Que cosas, hermano, que tiene la vida,
desde aquella noche la empecé a querer.

Cuántos sacrificios hice pa' olvidarla,
en cuántos fandangos mi vida perdí;
Quién hubiera dicho que por su cariño
diera tantos tumbos como los que dí.
He tirado la vida por los cafetines
pa’ mostrarle a todos que ya la olvidé;
pero todo es grupo y al quedarme a solas,
he llorado, hermano, como una mujer.

Qué cosas, hermano, que tiene la vida,
desde aquella noche la empecé a querer.

Caut locuinţă. La Paris - partea a patra

Mai 2011, cu trimitere la sfârşitul lui martie 2011
Vă rămăsesem datoare cu nişte lămuriri în ce-i priveşte pe falşii mei proprietari şi iată că vi le dau. Graţie eforturilor reunite ale poliţiei din Paris, Toulouse şi alte locuri pe care pot doar să le presupun, în cele din urmă i-au identificat pozitiv, vorba americanilor. Şi sunt după cum urmează: respectabilul domn Michel Bonnardel, alias M. Abbachi, alias... (mai avea un nume, tot fals, dar pe ăsta l-am uitat), căutat pentru escrocherii imobiliare multiple (păi na, dacă numai la cămăruţa aia am fost 25 pe care ne-a tras în piept, dintre care 23 francezi! şi pot să spun în apărarea mea că măcar eu l-am văzut în carne şi oase şi i-am dat banii contra chitanţă – e drept, nulă – pe când ceilalţi, mai puţin a doua persoană non-franceză, şi anume o italiancă, i-au trimis prin poştă, virament bancar şi alte instrumente financiare...) şi nu numai. Pe „nu numai” l-am aflat la ultima întrevedere cu doamna brigadier care se ocupă de această chestiune şi care mi-a spus că nici poliţiei din Bruxelles nu i-ar displăcea să-l vadă. Recunosc că m-a luat gura pe dinainte şi am întrebat-o „Dar acolo ce-a făcut, a furat ciocolată?”, iar ea s-a uitat cam urât vreo două secunde, până când s-a convins că nu vorbeşte neseriozitatea din mine. Şi nu, n-a furat ciocolată, nici n-a vandalizat statuia aia pişăcioasă şi, cu atât mai puţin, sediul instituţiilor europene. Pur şi simplu a spălat bani. Nu mă întrebaţi cum a procedat, că nu mă pricep, şi nici ai cui erau banii – nu cred că mi-ar plăcea să ştiu. Oricum, pentru un domn de şaptezeci de ani, pare să aibă o viaţă destul de palpitantă. Şi ştiţi care e faza cea mai tare? Că la un moment dat, între plângerea la comisariat şi prima întâlnire cu poliţiştii înarmaţi cu poze, am primit de la dumnealui... o scrisoare. Recomandată. Şi semnată, din nu se ştie ce motiv, cu ambele nume false. Pe adresa mea „oficială”, adică la Anca. Şi în scrisoarea asta zicea cum că o să fie la Paris în data..., la ora..., dacă încă mai vreau să recuperez cheile, iar dacă nu se oferea magnanim să-mi ramburseze avansul. Scrisoarea am dus-o la poliţie (nu vă faceţi iluzii, nu le scanează, amprentează şi analizează ADN-ul din saliva suspectului, asta se întâmplă doar în filme) şi n-am avut curiozitatea să mă prezint la rendez-vous. Dar, dacă asta se voia un fel de poantă, nu m-a amuzat absolut deloc. Ca şi vestea că a doua persoană, respectiv duduia cu vizita, e cel puţin pe jumătate româncă. Româncă de culoare, într-adevăr, şi cu nume de familie unguresc, dar fapt e că... Şi uite aşa s-a dărâmat şi mitul cu „nu furăm de la ai noştri”! Cât despre mitica nevastă (româno-maghiară, cântăreaţă, deţinătoare de apartament lângă Saint-Germain-des-Prés şi primadonă pe CD-ul care între timp a intrat în zestrea comisariatului arondismentului 4)... ei bine, ea este toate aceste lucruri, ba chiar mai mult decât atât, însă în nici un caz nevasta moşului, pe nici un nume. Atâta doar că a făcut prostia monumentală să-i închirieze respectivul apartament pentru vreo două săptămâni, aranjament în urma căruia s-a ales cu câteva obiecte lipsă (şi nu era vorba de CD-uri) şi un cec fără acoperire. Aşadar, cam asta e istoria cu monsieur Abbachi, iar efectul ei imediat – dincolo de reducerea drastică a unui buget nu tocmai semnificativ în sine – a fost mutarea domiciliului la Oana, alături de valize, şi o frustrantă, epuizantă şi pe alocuri hilară vânătoare de case, care a durat până prin decembrie. Când am găsit. Dar oare ne-am mutat imediat? Fireşte că nu. De ce? O să vedeţi. Mă rog, o să citiţi.

Tuesday 10 May 2011

Caut locuinţă. La Paris - partea a treia

Mai 2011, cu trimitere la sfârşitul lui octombrie 2010

Vă mai aduceţi aminte cum suna partea a doua? Ei bine, uitaţi-o. În realitate, lucrurile s-au întâmplat cam aşa: într-adevăr, cămăruţa există şi-n zi de azi şi se găseşte, fără nici un dubiu, pe Île Saint-Louis, la etajul trei al unei case vechi cu curte interioară. Până aici totul e bine. E adevărat şi că am vizitat-o într-o zi foarte urâtă şi friguroasă de pe la începutul lui octombrie 2010 – pe 8, dacă nu mă înşală memoria – şi arăta exact cum am spus. Fata care făcea oficiile de gazdă – aspect mediteranean, franceză cu accent străin, voce groasă de fumătoare înrăită – s-a prezentat drept locatara de până atunci, pe cale de a se muta la Marsilia, şi ne-a povestit (mie şi celorlalte 24 de persoane care s-au perindat la vizită) despre modificările care vor avea loc în timpul renovării. Până aici iarăşi e bine. Toată lumea a lăsat dosarele şi a plecat mai mult sau mai puţin voioasă, aşteptând un semn de la proprietar. Buuun. În cazul meu, semnul – adică telefonul – a venit pe 12 octombrie, şi sunt absolut sigură de dată, pentru că era ziua lui tata. Proprietarul (aşteptaţi un pic) îmi stabileşte un rendez-vous pentru semnarea contractului – nu la cămăruţa de închiriat, ci la el acasă (din nou, puţină răbdare). Dată fiind puţina (până atunci) experienţă pe care o aveam în asemenea chestiuni, o iau cu mine şi pe Anca la blonde. Şi ne ducem. Monsieur Abbachi (yeah, right!) are un apartament gigantic (nici nu vreau să mă gândesc din ce secol) în buricul târgului, pe lângă Saint-Germain-des-Prés, şi asta încă n-ar fi nimic, partea şi mai interesantă e halul de securitate al clădirii, de vreo zece ori mai ceva decât la bancă: cod la uşă (asta e peste tot), cheie specială pentru a doua uşă de intrare în scară, una din aia ca la seifuri (cheia, nu uşa), cheie specială pentru pornit liftul, ca-n Superman, plus covor persan pe scări şi tot dichisul. Iar să ieşi de acolo, vă asigur, e cel puţin la fel de complicat ca şi să intri. Reiese că celebrul domn Abbachi este un moşuleţ hiperkinetic de vreo şaptezeci de ani, care vorbeşte întruna despre cum locuieşte el (cu nevastă cu tot) la Toulouse şi nu e la Paris decât de passage, despre renovarea cămăruţei şi alte lucruri de felul ăsta, timp în care se chinuie să completeze contractul de închiriere (standard, pe formular tipizat). Îi dau avansul (da, ştiu!), îmi dă chitanţă, totul pare a fi în regulă, deşi ceva-ceva parcă nu vine de se leagă. În sfârşit, plecăm, după ce ne-a făcut cadou, în nemărginita-i generozitate, respectivul CD cu liedurile neveste-sii. Şi rămâne că ne întâlnim peste vreo săptămână pentru ceremonia înmânării cheilor, moment în care se pare că va apărea şi mitica nevastă. Perfect. Sau nu. Pentru că în aer pluteşte ceva nu tocmai optimist şi din nu se ştie ce motive nu prea ne arde de sărbătorit. Lucru care începe să se explice într-o oarecare măsură atunci când se împlineşte săptămâna şi monsieur Abbachi nu dă nici un semn. Îl sun, nu răspunde. Între timp a ajuns şi Răzvan, eu sunt pe punctul de a pleca la Bucureşti pentru Festivalul Internaţional de Literatură (dacă n-aţi apucat ediţiile precedente, încercaţi să nu-l rataţi la toamnă: pe bune că merită), iar problema locativă e mai încurcată ca oricând. Aşa că mergem până acolo. Cum nu ştiu codul de la poartă, aşteptăm să iasă cineva şi apoi urcăm la trei. Nici o mişcare. Şi nici un semn de renovare, din păcate. Batem la uşă, nu deschide nimeni. Ne mai sucim, ne mai foim, dăm să plecăm, moment în care trei persoane urcă voiniceşte pe scări şi ne luăm după ele. Surprize, surprize, se opresc taman la uşa cu pricina. Unul din ei, un tip tânăr şi simpatic, scoate cheile, deschide, ceilalţi doi – un cuplu – intră, se uită. Toată lumea pare mulţumită, aşa că tipul le dă cheile şi pleacă. Iar eu îl iau la întrebări. În urma cărora reiese că e nimeni altul decât... proprietarul. Şi nu, nu e fiul lui Abbachi – nici n-a auzit de el vreodată. Şi da, studioul e de închiriat, dar pe termen scurt, pentru turişti. Îl întreb cui l-a închiriat în perioada respectivă, dar nu-şi aminteşte sau nu vrea să-mi spună. Următoarea mişcare – la comisariat. După ce vin de la Bucureşti. Mai întâi la arondismentul 5 (unde stă Anca), de acolo, redirecţionate, la 4 (unde e studioul). Facem plângerea, dăm detalii (Anca mai multe decât mine, pentru că ea e cea cu spiritul de observaţie, în mintea mea totul e blurat, ca în fotografiile proaste). Şi apoi... mă pun pe aşteptat. Şi încă mai aştept, numai că între timp au apărut informaţii noi. Dar pe astea vi le spun în episodul următor.

Thursday 5 May 2011

Caut locuinţă. La Paris - partea a doua

Cândva spre mijlocul lui octombrie 2010
Ei bine, am găsit casă, sau poate ar trebui să spun că ea m-a găsit pe mine sau c-a fost undeva pe la mijloc. Oricum ar fi, e o chestie de-un snobism desăvârşit, cel puţin pe dinafară. În oraşul ăsta în care, aşa cum am constatat cu toţii la un moment dat, adresa contează mai mult decât (aproape) orice, cămăruţa asta de 15 metri pătraţi – cu, o, da, baie cu tot, inclusiv avantajosul-dezavantajosul wc à l'intérieur – e în spate la Notre-Dame, pe Île Saint-Louis, „a doua insulă naturală a Senei”: restul – în afară de Île de la Cité, pe care se găseşte sus-pomenita Notre-Dame, sunt nişte făcături ordinare. De altfel, nici Île Saint-Louis nu e întru totul naturală, având în vedere că iniţial era vorba de două insuliţe mai mici (pe care păşteau vacile mănăstireşti), canalul dintre ele fiind el astupat artificial cândva prin secolul 17. Dacă stau bine să mă gândesc, cam tot ce-i pe insulă e de prin secolul 17, mai puţin magazinele, desigur. Dar clădirile în orice caz, inclusiv asta care conţine studioul cu pricina (tot la cucurigu, dar de data asta e un cucurigu aflat la înălţimea etajului trei, nu şase, cum se întâmplă de obicei), fericita beneficiară a uneia dintre puţinele curţi interioare care au mai rămas în oraş, ceea ce o face cumva să semene cu o casă săsească de pe la noi. Şi cam atât despre hazard, singurul lucru care mai trebuie menţionat pe tema asta – a casei şi-a hazardului legat de ea, if any – fiind că factorul decisiv în procesul complicat prin care s-a produs întâlnirea noastră e acela că nevasta proprietarului se întâmplă să fie româncă. Sau, mai exact, unguroaică din Ardeal. Şi cântăreaţă, unde mai pui, din aia de fiţe; cu ocazia semnării contractului – care este o poveste în sine – M. Abbachi mi-a îndesat şi-un CD de-al ei cu un soi de lieduri. Din păcate (din păcate numai pe de-o parte) respectiva cămăruţă se găseşte momentan în renovare – nu pot să pricep de ce anul ăsta am ţinut-o întruna doar în renovări –, drept pentru care va fi disponibilă peste vreo zece zile. Între timp, eu rămân la Anca, valizele la Oana şi Răzvan la Bucureşti. Reuniunea promite să fie una plină de entuziasm.

Wednesday 4 May 2011

Las' că ne facem noi mari!

În studenţie, când vorbeam cu prietenii despre lucrurile care nu ne conveneau şi care, după părerea noastră, s-ar fi cuvenit schimbate, spuneam întotdeauna: Las’ că ne facem noi mari!”, cu subtextul că atunci o să ne implicăm, şi o să scriem, şi o să ne luminăm studenţii – pe scurt, o să facem ceva. Şi acum, la bătrâneţe, învăţ de la un puşti de opt ani că nu trebuie să te faci mare ca să-ţi exprimi opinia. În New York Times!

Sunday 1 May 2011

Caut nevastă. În Balcani

Acum câţiva ani, mergând cu trenul de la Zagreb la Belgrad, am primit o cerere în căsătorie absolut inedită, din partea unui tânăr prezentabil, cu situaţie bună şi perspective promiţătoare, dintr-o respectabilă familie de origine rromă. Negocierea s-a purtat în sârbeşte între prietena mea Anne şi decanul de vârstă al grupului cu pricina şi cuprindea drept principală clauză promisiunea solemnă de a mă trata ca pe-o prinţesă în schimbul obligaţiei de a produce copii în cantitate nedeterminată. Zău că nu pricep de ce am zis nu : )

Poetica obiectului umil

Identitatea est-central europeană este întotdeauna problematică. Pentru că, într-o zonă în care se schimbă neîncetat graniţele, limbile, loialităţile, drapelele, ea se cere în mod constant revizuită – ori, mai bine zis, reînşirată, ca un şirag de mărgele risipit în toate direcţiile.
Uneori, acest efort ia forma unei poetici a obiectului umil. Nici o altă literatură nu acordă o mai mare atenţie vieţii interioare a lucrurilor, obiectualităţii lor, reliefului, texturii, culorii. Pentru scriitorul central- şi est-european, obiectele sînt înzestrate cu o viaţă proprie: au, şi evocă, o istorie. Metaforă sau metonimie a istoriei personajelor? Şi una, şi alta. Purtate cu sine sau lăsate în urmă, ele reprezintă cu mult mai mult decît nişte simple detalii ale cotidianului. Funcţia lor este aceea, pentru a-l parafraza pe Pierre Nora, de „obiecte ale memoriei“, frînturi însufleţite de viaţă în jurul cărora se încheagă trecutul real, viitorul posibil.
Cel mai adesea, este vorba despre lucruri recuperate, salvate de la declin sau de la uitare, repuse în drepturi prin povestire. Indiferent de natura lor – iar inventarul este pe cît de eterogen, pe atît de cuprinzător, căci nimic nu este prea masiv pentru a fi exclus (nici măcar neverosimila locomotivă a lui Hrabal sau un... Mercedes-Benz), nimic nu este prea neînsemnat pentru a fi trecut cu vederea (nici măcar conţinutul stomacului unei foci sau porţelanurile ciobite şi bibelourile ieftine – „kitsch-ul tămăduitor“, după vorba Doricăi) –, le uneşte aceeaşi forţă de coagulare. Tîrgul de vechituri, imagine recurentă în romanul central- şi est-european, este o lume în sine, un cor de voci dominat de o apăsătoare nostalgie. Căci acest tip de muzeificare este radical diferit de acela criticat de antropologia contemporană pentru păcatul de a suspenda istoria. Piesele muzeului domestic nu sînt numai depozite de amintiri sau figuri ale destinelor individuale şi colective; ele mai au şi capacitatea miraculoasă de a-şi recrea contextul, în şi pentru istorie.

P.S. Carmen, unul dintre extrem de puţinii oameni care reuşesc să mă convingă să fac chestii (de pildă, un blog) bîrîindu-mă la cap - dar, pe de altă parte, ocupă şi funcţia complet neremunerată de director personal de imagine, aşa încît probabil că asta cu convinsul nu se pune -, Carmen, deci, mi-a sărit în ajutor cu un set de obiecte umile. Nota bene: ce afară e pictat pe pînză, înăuntru este viu şi natural : )