Precizări preliminare: dacă aţi urmărit cu atenţie şi răbdare primele patru părţi, probabil că v-aţi prins până acum că am ajuns la Paris la începutul lui octombrie, cu intenţia lăudabilă de a-mi termina teza. Numai că asta presupunea un loc unde să stau până când proiectul cu pricina va fi fost dus la îndeplinire, lucru complicat – şi simplificat, în aceeaşi măsură, oricât de incredibil ar părea – de faptul că, simultan, Răzvan avea de făcut un stagiu de cercetare de opt luni, în acelaşi Paris, dar pentru altă teză. A lui. Ceea ce n-am anticipat a fost dificultatea de a găsi o casă care să corespundă măcar parţial acestor nevoi. Iar după celebra escrocherie imobiliară de care tocmai ce vorbeam, şansele au scăzut considerabil. Una peste alta, găsirea casei a durat vreo două luni jumate, plus timpul necesar pentru a o face locuibilă, adică încă vreo lună. Unde am stat în tot timpul ăsta? Păi, la Anca – până la sfârşitul lui octombrie. După care, până spre jumătatea lui ianuarie, la Oana. Acum, luaţi cea mai tare tabără în care aţi fost vreodată, dacă aţi fost, înmulţiţi-o cu cât vreţi voi şi veţi avea o idee vagă despre cum a fost perioada asta, de care aparţine şi sceneta de mai jos (ţin să precizez că titlul este oarecum inexact, având în vedere că la foarte scurtă vreme după asta Oana a devenit doctor de-a binelea).
Aşadar, cum cumpără trei doctoranzi un frigider?
Din categoria „desene animate cu noi şi Oana” ar fi, printre altele, momentul când s-a decis cumpărarea unui nou frigider, având în vedere că cel aflat în dotarea apartamentului nu se mai închidea decât proptit cu un scaun. Vorbit cu proprietara, dat acord. Daaar... Frigiderul locuia într-un dulap. Dulapul lui special de frigider. Făcut după măsura vechiului frigider, deci noul frigider, obligat-forţat, trebuie să fie încastrabil şi de aceeaşi dimensiune, deoarece dulapul Antilopei (pe proprietara Oanei o cheamă Antiope, faza cu Antilopa este numele ei de alint) este inamovibil. Bun. Aşadar, să măsurăm frigider. Nu tu metru, nu tu riglă. Moment în care mie îmi vine ideea genială să-l măsurăm cu o sforicică. Nouă dramă: nu există destulă sforicică şi pentru frigider, şi pentru dulap. Şi iarăşi îmi vine o idee genială: la ce naiba să măsori frigiderul, când poţi măsura doar dulapul? Oricum frigiderele sunt cam standard (sau ar trebui să fie, în capul meu; în realitate, desigur, nu sunt). Bun. Se măsoară, aşadar, dulapul. Se pun post-ituri pe sforicică în punctele-cheie. A doua zi, eu mă duc la mercerie, Oana şi cu Răzvan la Darty. Şi încep ei să se plimbe prin prăvălie cu sforicica, tot măsurând la frigidere. Până apare o tanti: „Puis-je vous renseigner?”, zice ea cu blândeţe. Îi explică Oana ce şi cum şi că uite, astea sunt dimensiunile. La care tanti răspunde că o să trimită dumneaei pe cineva la Oana acasă ca să facă măsurătorile, pentru că „avec un bout de ficelle, ce n’est pas évident” şi să nu ne facem griji, că-i gratis. Iar faza cu „asta este o tradiţie culturală românească” (sfoara, adică) probabil că nu prea a convins-o. Aşa că după câteva zile a venit un domn şi a luat măsuri. Frigiderul propriu-zis a ajuns a doua zi. Cu o reducere de 100 de euro, pentru că aveau unul returnat de un francez căruia nu i-a încăput în dulap. Dacă l-a măsurat cu ruleta... În orice caz, electrocasnicele s-au mişcat mai repede decât les plombiers care trebuiau să schimbe sifonul din baie şi care au fost angajaţi cu mai bine de două luni înainte. Ca să nu mai vorbim de geamgii, de care ne vom ocupa în episodul următor. Dar, nu-i aşa, suntem la Paris, iar asta ne ocupă tot timpul...
No comments:
Post a Comment