Ca să fie clar
din capul locului, nu cred în justificarea asasinatului, în nici o formă. Dar
nu cred nici în măsuri duble, viziuni monolitice, amnezii generalizate şi
solidarizări selective. Văzând promptitudinea cu care oameni de pretutindeni
şi-au exprimat regretul pentru victimele crimelor de miercuri, nu pot să nu mă
gândesc că în timpul războiului civil din Nigeria marile ziare nu puneau pe
prima pagină titluri ca „Noi suntem Igbo”. Când Sarajevo era bombardat,
cetăţenii Europei, Canadei, Statelor Unite, Australiei nu aprindeau lumânări şi
nu purtau pancarte cu „Noi suntem bosniaci”. În timpul primăverii arabe, nu
ştiu francezi care să-şi fi pus ca status pe Facebook „Eu sunt tunisian”, de
pildă. Şi – corectaţi-mă dacă greşesc – nici în alte ocazii nu s-au adunat cu
miile în Place de la Bastille ca să se proclame armeni, evrei, afghani, tutsi
sau orice altceva. Chiar şi acum, mulţi dintre cei care se declară Charlie ar
avea rezerve să adauge „... şi Ahmed”, deşi poliţistul cu nume arab şi jurnaliştii
cu nume francez au murit unul ca şi ceilalţi, în acelaşi timp şi de aceeaşi
mână.
Perspectiva
dominantă în comentariile româneşti este că lumea liberă s-a solidarizat în
jurul tragediei de miercuri. Tragedia este reală. Cu lumea liberă am unele
îndoieli. Ca şi cu solidarizarea, de altfel. Tragedii la fel de reale se
întâmplă zilnic. În fiecare zi mor oameni în numele aceloraşi valori pe care
ne-am mobilizat acum să le apărăm. În fiecare zi mor oameni în numele nici unei
valori, doar pentru că sunt altfel sau pentru că sunt acolo. Cu cei mai mulţi
dintre ei nu se solidarizează nimeni; trec, neobservaţi, prin paginile de
informaţii ale ziarelor sau pe burtierele jurnalelor de ştiri, fără să le
acordăm măcar un gând. De ce am face-o? Sunt altfel, sunt acolo...
Poate de vină
este locul din care privesc sau felul în care mă uit. Dar de data aceasta nu
sunt de acord cu Matei Vişniec. Nu suntem toţi francezi. Nu suntem toţi Charlie Hebdo. Mai mult decât atât, nu
suntem obligaţi să fim. Nu trebuie să fii Charlie ca să plângi, ca om, moartea
altor oameni. Nu trebuie să fii de acord cu cei care au fost ucişi ca să
condamni crima. Nu trebuie să crezi, ca Rushdie, că religia este o „formă
medievală de iraţionalitate” ca să te opui folosirii oricărui Dumnezeu ca
argument în justificarea unui asasinat.
Cu ce ne
solidarizăm acum, de fapt, şi cu cine? Cu valorile umaniste? Cu principiile
democratice? Cu toleranţa religioasă, libertatea de gândire, de expresie, de
mişcare? Poate – dar, dacă e aşa, de ce abia acum? De ce nu suntem, nu rămânem
solidari cu lucrurile acestea şi atunci când crima nu se întâmplă la Paris? De
ce, dacă astăzi suntem Charlie, ieri n-am fost Anna Politkovskaia, de ce n-am
fost Tahar Djaout? Să fie oare din pricină că nu valorile şi principiile ne
mobilizează, ci „europenitatea” lor? Să fie oare pentru că acest atac a atins
inima simbolică a Europei? Să fie oare adevărat că nu apărăm ceea ce credem, ci
ceea ce suntem – sau credem că suntem? Şi o facem nu pentru că am avea
încredere, nu pentru că am avea curaj, ci pentru că ne temem?
E posibil să fie
aşa. De ce, altminteri, am simţi nevoia să vorbim despre „unitatea europenilor
în raport cu valorile lor umaniste şi democratice”, în loc să vorbim despre
unitatea oamenilor în raport cu umanitatea lor? De ce opunem „lumea civilizată”
alteia, necivilizată, primitivă, barbară? Cum se construiesc aceste lumi, cine
le populează, pe unde trece graniţa dintre ele? Nu între „noi” şi „ceilalţi”,
asta e sigur. Dacă nu din alt motiv, măcar pentru că nici noi, nici ceilalţi
n-am fost dintotdeauna aşa şi nu suntem mereu astfel. Graniţa e schimbătoare,
permeabilă, fragilă. Cultura libertăţii de expresie de azi era ieri cultura
retractării lui Galilei şi a exilului lui Descartes. Când în Europa se ridicau
ruguri şi se vindeau indulgenţe, în teritoriile arabe se construia o tradiţie
umanistă şi se traducea din greacă. Înainte de a fi cucerit de musulmani,
Constantinopolul a fost prădat de cruciaţi. Iar noaptea Sfântului Bartolomeu nu
s-a întâmplat la Damasc.
„Lumea
civilizată” despre care vorbim a creat lagăre şi bombe atomice, a torturat
prizonieri şi a comandat crime politice. În aceeaşi „lume civilizată”, o parte
din presa a cărei libertate o afirmăm serveşte, în realitate, interesele unor
grupări, ale unor partide sau ale unor magnaţi. „Lumea civilizată” vinde arme,
susţine dictaturi şi finanţează războaie pe care le arată apoi cu degetul ca pe
nişte dovezi de primitivism şi barbarie. „Lumea civilizată” l-a adăpostit pe
Khomeini (şi tot ea, mai târziu, pe victimele lui), apoi s-a mobilizat să
combată obscurantismul şi fanatismul religios. „Lumea liberă” a reprimat şi a
închis, a ocupat şi a făcut comerţ cu sclavi. „Lumea liberă” a condamnat şi a executat
oameni care luptau pentru libertate. Iar o parte din cultura de care suntem
atât de mândri se întemeiază pe violenţă, jaf şi muncă silnică.
Nu vreau să spun
cu asta că Occidentul culege ce a semănat, aşa cum am auzit în repetate
rânduri. Lucrurile nu sunt niciodată atât de simple. În realitate, lumea
întreagă culege ceea ce părţi ale ei seamănă uneori separat, alteori împreună.
Tragedia de miercuri rămâne, în ea însăşi, un eveniment cutremurător – dar, la
fel cum s-a întâmplat în alte cazuri asemănătoare, are, totodată, un context şi
o istorie. O istorie cu multe fire, cu suprapuneri, paralelisme,
discontinuităţi şi contradicţii, ca orice istorie, ca orice cultură. O istorie
alimentată de frică şi ură, de frustrări şi resentimente, de instabilitate politică,
inegalitate socială şi nesiguranţă financiară, de un sentiment al
vulnerabilităţii clădit în timp şi de dorinţa – şi capacitatea – de a exploata
această vulnerabilitate. O istorie care nu se rezumă la conflicte religioase şi
culturale, ci priveşte, printre altele şi mult mai prozaic, puterea şi banii.
De aceea, poate
că ar fi momentul să privim lucrurile în faţă. Să înţelegem că „ceilalţi”
suntem (şi) noi. Că atunci când vorbim de barbarie nu avem dreptul să ignorăm
eşecul propriilor „misiuni civilizatoare”. Că, refulate, aceste „forţe
întunecate” se întorc şi ne lovesc în faţă. Că, în fapt, graniţa nu trece prin
exteriorul meu. Graniţa este interioară şi individuală, între măsura fiecăruia
de civilizaţie şi barbarie, între generozitate şi cruzime, toleranţă şi
fanatism, curaj şi laşitate, asumare şi refuz. Dacă eu sunt Charlie, tot eu
sunt şi asasinul lui.
