Mai 2011, cu trimitere la sfârşitul lui martie 2011
Vă rămăsesem datoare cu nişte lămuriri în ce-i priveşte pe falşii mei proprietari şi iată că vi le dau. Graţie eforturilor reunite ale poliţiei din Paris, Toulouse şi alte locuri pe care pot doar să le presupun, în cele din urmă i-au identificat pozitiv, vorba americanilor. Şi sunt după cum urmează: respectabilul domn Michel Bonnardel, alias M. Abbachi, alias... (mai avea un nume, tot fals, dar pe ăsta l-am uitat), căutat pentru escrocherii imobiliare multiple (păi na, dacă numai la cămăruţa aia am fost 25 pe care ne-a tras în piept, dintre care 23 francezi! şi pot să spun în apărarea mea că măcar eu l-am văzut în carne şi oase şi i-am dat banii contra chitanţă – e drept, nulă – pe când ceilalţi, mai puţin a doua persoană non-franceză, şi anume o italiancă, i-au trimis prin poştă, virament bancar şi alte instrumente financiare...) şi nu numai. Pe „nu numai” l-am aflat la ultima întrevedere cu doamna brigadier care se ocupă de această chestiune şi care mi-a spus că nici poliţiei din Bruxelles nu i-ar displăcea să-l vadă. Recunosc că m-a luat gura pe dinainte şi am întrebat-o „Dar acolo ce-a făcut, a furat ciocolată?”, iar ea s-a uitat cam urât vreo două secunde, până când s-a convins că nu vorbeşte neseriozitatea din mine. Şi nu, n-a furat ciocolată, nici n-a vandalizat statuia aia pişăcioasă şi, cu atât mai puţin, sediul instituţiilor europene. Pur şi simplu a spălat bani. Nu mă întrebaţi cum a procedat, că nu mă pricep, şi nici ai cui erau banii – nu cred că mi-ar plăcea să ştiu. Oricum, pentru un domn de şaptezeci de ani, pare să aibă o viaţă destul de palpitantă. Şi ştiţi care e faza cea mai tare? Că la un moment dat, între plângerea la comisariat şi prima întâlnire cu poliţiştii înarmaţi cu poze, am primit de la dumnealui... o scrisoare. Recomandată. Şi semnată, din nu se ştie ce motiv, cu ambele nume false. Pe adresa mea „oficială”, adică la Anca. Şi în scrisoarea asta zicea cum că o să fie la Paris în data..., la ora..., dacă încă mai vreau să recuperez cheile, iar dacă nu se oferea magnanim să-mi ramburseze avansul. Scrisoarea am dus-o la poliţie (nu vă faceţi iluzii, nu le scanează, amprentează şi analizează ADN-ul din saliva suspectului, asta se întâmplă doar în filme) şi n-am avut curiozitatea să mă prezint la rendez-vous. Dar, dacă asta se voia un fel de poantă, nu m-a amuzat absolut deloc. Ca şi vestea că a doua persoană, respectiv duduia cu vizita, e cel puţin pe jumătate româncă. Româncă de culoare, într-adevăr, şi cu nume de familie unguresc, dar fapt e că... Şi uite aşa s-a dărâmat şi mitul cu „nu furăm de la ai noştri”! Cât despre mitica nevastă (româno-maghiară, cântăreaţă, deţinătoare de apartament lângă Saint-Germain-des-Prés şi primadonă pe CD-ul care între timp a intrat în zestrea comisariatului arondismentului 4)... ei bine, ea este toate aceste lucruri, ba chiar mai mult decât atât, însă în nici un caz nevasta moşului, pe nici un nume. Atâta doar că a făcut prostia monumentală să-i închirieze respectivul apartament pentru vreo două săptămâni, aranjament în urma căruia s-a ales cu câteva obiecte lipsă (şi nu era vorba de CD-uri) şi un cec fără acoperire. Aşadar, cam asta e istoria cu monsieur Abbachi, iar efectul ei imediat – dincolo de reducerea drastică a unui buget nu tocmai semnificativ în sine – a fost mutarea domiciliului la Oana, alături de valize, şi o frustrantă, epuizantă şi pe alocuri hilară vânătoare de case, care a durat până prin decembrie. Când am găsit. Dar oare ne-am mutat imediat? Fireşte că nu. De ce? O să vedeţi. Mă rog, o să citiţi.
No comments:
Post a Comment