Caut locuinţă. La Paris - partea a doua

Cândva spre mijlocul lui octombrie 2010

Ei bine, am găsit casă, sau poate ar trebui să spun că ea m-a găsit pe mine sau c-a fost undeva pe la mijloc. Oricum ar fi, e o chestie de-un snobism desăvârşit, cel puţin pe dinafară. În oraşul ăsta în care, aşa cum am constatat cu toţii la un moment dat, adresa contează mai mult decât (aproape) orice, cămăruţa asta de 15 metri pătraţi – cu, o, da, baie cu tot, inclusiv avantajosul-dezavantajosul wc à l'intérieur – e în spate la Notre-Dame, pe Île Saint-Louis, „a doua insulă naturală a Senei”: restul – în afară de Île de la Cité, pe care se găseşte sus-pomenita Notre-Dame, sunt nişte făcături ordinare. De altfel, nici Île Saint-Louis nu e întru totul naturală, având în vedere că iniţial era vorba de două insuliţe mai mici (pe care păşteau vacile mănăstireşti), canalul dintre ele fiind el astupat artificial cândva prin secolul 17. Dacă stau bine să mă gândesc, cam tot ce-i pe insulă e de prin secolul 17, mai puţin magazinele, desigur. Dar clădirile în orice caz, inclusiv asta care conţine studioul cu pricina (tot la cucurigu, dar de data asta e un cucurigu aflat la înălţimea etajului trei, nu şase, cum se întâmplă de obicei), fericita beneficiară a uneia dintre puţinele curţi interioare care au mai rămas în oraş, ceea ce o face cumva să semene cu o casă săsească de pe la noi. Şi cam atât despre hazard, singurul lucru care mai trebuie menţionat pe tema asta – a casei şi-a hazardului legat de ea, if any – fiind că factorul decisiv în procesul complicat prin care s-a produs întâlnirea noastră e acela că nevasta proprietarului se întâmplă să fie româncă. Sau, mai exact, unguroaică din Ardeal. Şi cântăreaţă, unde mai pui, din aia de fiţe; cu ocazia semnării contractului – care este o poveste în sine – M. Abbachi mi-a îndesat şi-un CD de-al ei cu un soi de lieduri. Din păcate (din păcate numai pe de-o parte) respectiva cămăruţă se găseşte momentan în renovare – nu pot să pricep de ce anul ăsta am ţinut-o întruna doar în renovări –, drept pentru care va fi disponibilă peste vreo zece zile. Între timp, eu rămân la Anca, valizele la Oana şi Răzvan la Bucureşti. Reuniunea promite să fie una plină de entuziasm.