tag:blogger.com,1999:blog-57807173422278128412024-02-19T15:57:20.161+01:00Cafe MitteleuropaCafe Mitteleuropa este deschisă în fiecare zi, la orice oră şi pentru oricine. Dacă vă place decorul, rămâneţi la o cafea. Dacă vă place cafeaua, rămâneţi la o poveste. Dacă vă place povestea, mai veniţi.Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.comBlogger42125tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-20988623671204682912015-01-09T14:53:00.002+01:002015-01-09T14:58:44.626+01:00Întoarcerea refulatului, sau despre Charlie<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<br />
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><b>Ca să fie clar
din capul locului, nu cred în justificarea asasinatului, în nici o formă. Dar
nu cred nici în măsuri duble, viziuni monolitice, amnezii generalizate şi
solidarizări selective. Văzând promptitudinea cu care oameni de pretutindeni
şi-au exprimat regretul pentru victimele crimelor de miercuri, nu pot să nu mă
gândesc că în timpul războiului civil din Nigeria marile ziare nu puneau pe
prima pagină titluri ca „Noi suntem Igbo”. Când Sarajevo era bombardat,
cetăţenii Europei, Canadei, Statelor Unite, Australiei nu aprindeau lumânări şi
nu purtau pancarte cu „Noi suntem bosniaci”. În timpul primăverii arabe, nu
ştiu francezi care să-şi fi pus ca status pe Facebook „Eu sunt tunisian”, de
pildă. Şi – corectaţi-mă dacă greşesc – nici în alte ocazii nu s-au adunat cu
miile în Place de la Bastille ca să se proclame armeni, evrei, afghani, tutsi
sau orice altceva. Chiar şi acum, mulţi dintre cei care se declară Charlie ar
avea rezerve să adauge „... şi Ahmed”, deşi poliţistul cu nume arab şi jurnaliştii
cu nume francez au murit unul ca şi ceilalţi, în acelaşi timp şi de aceeaşi
mână.</b></span></div>
<b>
</b><br />
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><b>Perspectiva
dominantă în comentariile româneşti este că lumea liberă s-a solidarizat în
jurul tragediei de miercuri. Tragedia este reală. Cu lumea liberă am unele
îndoieli. Ca şi cu solidarizarea, de altfel. Tragedii la fel de reale se
întâmplă zilnic. În fiecare zi mor oameni în numele aceloraşi valori pe care
ne-am mobilizat acum să le apărăm. În fiecare zi mor oameni în numele nici unei
valori, doar pentru că sunt altfel sau pentru că sunt acolo. Cu cei mai mulţi
dintre ei nu se solidarizează nimeni; trec, neobservaţi, prin paginile de
informaţii ale ziarelor sau pe burtierele jurnalelor de ştiri, fără să le
acordăm măcar un gând. De ce am face-o? Sunt altfel, sunt acolo...</b></span></div>
<b>
</b><br />
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><b>Poate de vină
este locul din care privesc sau felul în care mă uit. Dar de data aceasta nu
sunt de acord cu Matei Vişniec. Nu suntem toţi francezi. Nu suntem toţi </b><i style="mso-bidi-font-style: normal;"><b>Charlie Hebdo</b></i><b>. Mai mult decât atât, nu
suntem obligaţi să fim. Nu trebuie să fii Charlie ca să plângi, ca om, moartea
altor oameni. Nu trebuie să fii de acord cu cei care au fost ucişi ca să
condamni crima. Nu trebuie să crezi, ca Rushdie, că religia este o „formă
medievală de iraţionalitate” ca să te opui folosirii oricărui Dumnezeu ca
argument în justificarea unui asasinat.</b></span></div>
<b>
</b><br />
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><b>Cu ce ne
solidarizăm acum, de fapt, şi cu cine? Cu valorile umaniste? Cu principiile
democratice? Cu toleranţa religioasă, libertatea de gândire, de expresie, de
mişcare? Poate – dar, dacă e aşa, de ce abia acum? De ce nu suntem, nu rămânem
solidari cu lucrurile acestea şi atunci când crima nu se întâmplă la Paris? De
ce, dacă astăzi suntem Charlie, ieri n-am fost Anna Politkovskaia, de ce n-am
fost Tahar Djaout? Să fie oare din pricină că nu valorile şi principiile ne
mobilizează, ci „europenitatea” lor? Să fie oare pentru că acest atac a atins
inima simbolică a Europei? Să fie oare adevărat că nu apărăm ceea ce credem, ci
ceea ce suntem – sau credem că suntem? Şi o facem nu pentru că am avea
încredere, nu pentru că am avea curaj, ci pentru că ne temem?</b></span></div>
<b>
</b><br />
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><b>E posibil să fie
aşa. De ce, altminteri, am simţi nevoia să vorbim despre „unitatea europenilor
în raport cu valorile lor umaniste şi democratice”, în loc să vorbim despre
unitatea oamenilor în raport cu umanitatea lor? De ce opunem „lumea civilizată”
alteia, necivilizată, primitivă, barbară? Cum se construiesc aceste lumi, cine
le populează, pe unde trece graniţa dintre ele? Nu între „noi” şi „ceilalţi”,
asta e sigur. Dacă nu din alt motiv, măcar pentru că nici noi, nici ceilalţi
n-am fost dintotdeauna aşa şi nu suntem mereu astfel. Graniţa e schimbătoare,
permeabilă, fragilă. Cultura libertăţii de expresie de azi era ieri cultura
retractării lui Galilei şi a exilului lui Descartes. Când în Europa se ridicau
ruguri şi se vindeau indulgenţe, în teritoriile arabe se construia o tradiţie
umanistă şi se traducea din greacă. Înainte de a fi cucerit de musulmani,
Constantinopolul a fost prădat de cruciaţi. Iar noaptea Sfântului Bartolomeu nu
s-a întâmplat la Damasc.</b></span></div>
<b>
</b><br />
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><b>„Lumea
civilizată” despre care vorbim a creat lagăre şi bombe atomice, a torturat
prizonieri şi a comandat crime politice. În aceeaşi „lume civilizată”, o parte
din presa a cărei libertate o afirmăm serveşte, în realitate, interesele unor
grupări, ale unor partide sau ale unor magnaţi. „Lumea civilizată” vinde arme,
susţine dictaturi şi finanţează războaie pe care le arată apoi cu degetul ca pe
nişte dovezi de primitivism şi barbarie. „Lumea civilizată” l-a adăpostit pe
Khomeini (şi tot ea, mai târziu, pe victimele lui), apoi s-a mobilizat să
combată obscurantismul şi fanatismul religios. „Lumea liberă” a reprimat şi a
închis, a ocupat şi a făcut comerţ cu sclavi. „Lumea liberă” a condamnat şi a executat
oameni care luptau pentru libertate. Iar o parte din cultura de care suntem
atât de mândri se întemeiază pe violenţă, jaf şi muncă silnică.</b></span></div>
<b>
</b><br />
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><b>Nu vreau să spun
cu asta că Occidentul culege ce a semănat, aşa cum am auzit în repetate
rânduri. Lucrurile nu sunt niciodată atât de simple. În realitate, lumea
întreagă culege ceea ce părţi ale ei seamănă uneori separat, alteori împreună.
Tragedia de miercuri rămâne, în ea însăşi, un eveniment cutremurător – dar, la
fel cum s-a întâmplat în alte cazuri asemănătoare, are, totodată, un context şi
o istorie. O istorie cu multe fire, cu suprapuneri, paralelisme,
discontinuităţi şi contradicţii, ca orice istorie, ca orice cultură. O istorie
alimentată de frică şi ură, de frustrări şi resentimente, de instabilitate politică,
inegalitate socială şi nesiguranţă financiară, de un sentiment al
vulnerabilităţii clădit în timp şi de dorinţa – şi capacitatea – de a exploata
această vulnerabilitate. O istorie care nu se rezumă la conflicte religioase şi
culturale, ci priveşte, printre altele şi mult mai prozaic, puterea şi banii.</b></span></div>
<b>
</b><br />
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><b>De aceea, poate
că ar fi momentul să privim lucrurile în faţă. Să înţelegem că „ceilalţi”
suntem (şi) noi. Că atunci când vorbim de barbarie nu avem dreptul să ignorăm
eşecul propriilor „misiuni civilizatoare”. Că, refulate, aceste „forţe
întunecate” se întorc şi ne lovesc în faţă. Că, în fapt, graniţa nu trece prin
exteriorul meu. Graniţa este interioară şi individuală, între măsura fiecăruia
de civilizaţie şi barbarie, între generozitate şi cruzime, toleranţă şi
fanatism, curaj şi laşitate, asumare şi refuz. Dacă eu sunt Charlie, tot eu
sunt şi asasinul lui.</b></span></div>
</div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-77428113923565809892013-10-09T21:28:00.001+02:002013-10-09T21:29:59.891+02:00Pentru zile cu ploaie<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><b>Când aveţi timp şi felul potrivit de dispoziţie, ascultaţi. N-o să vă pară rău, zic...</b></span><br />
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><b><br />
</b></span> <span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><b>Fred Frith - COSA BRAVA - Banlieues Bleues Live (2008)</b></span><br />
<br />
<iframe allowfullscreen="" frameborder="0" height="344" src="//www.youtube.com/embed/ohfrJTHC4m4" width="459"></iframe></div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-15013255461158280502013-10-08T17:40:00.001+02:002013-10-09T21:30:14.955+02:00Good good day<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong>Dragă Ana, asta este pentru tine şi pentru lucrurile despre care am discutat astăzi, pe post de coloană sonoră. Hope it will help!</strong></span></span><br />
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong><br />
</strong></span></span> <iframe allowfullscreen="" frameborder="0" height="344" src="//www.youtube.com/embed/sG2gO7QLT7A" width="459"></iframe>Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-59548656084128771002013-09-26T23:26:00.001+02:002013-09-26T23:26:24.223+02:00Afinităţi elective<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<br />
<div class="MsoNormal">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong>Poţi spune multe
despre un om după afinităţile lui elective. Iar eu, din câte se pare, am
probleme serioase. Pentru că până acum aproape toţi preferaţii mei de la şcoală
intră în două categorii mari şi late: oile negre şi rataţii. Nu-mi dau seama
dacă aici intervine atracţia naturală a fetei cuminţi pentru indivizii
periculoşi – ar fi destul de bizar, în sensul de </strong></span></span><i style="mso-bidi-font-style: normal;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong>sick and twisted</strong></span></span></i><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong>,</strong></span></span><i style="mso-bidi-font-style: normal;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong> </strong></span></span></i><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong>ţinând
seama că am de aproape trei ori vârsta lor. O variantă mai plauzibilă ar fi că
pe undeva, în adâncul adâncului, acolo unde ţinem lucrurile la care nu prea
vrem să ne gândim, ştiu că întotdeauna voi fi, într-un fel sau altul, una
dintre ei; că întotdeauna o să caut marginile şi ungherele, periferia, graniţa,
chiar dacă această periferie poartă denumirea absolut paradoxală de Europă
„Centrală”.</strong></span></span></span></div>
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong>
</strong></span></span><div class="MsoNormal">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong>Ce nu suport,
însă, sunt eminenţele cenuşii, inteligenţele reci, calculul – pentru că există
aşa ceva şi printre elevii de ciclul doi. Fără excepţie, este vorba de copii
drăguţi şi deştepţi care ştiu foarte bine că sunt aşa. Până aici, nimic grav.
Dacă n-ar fi faptul că unii dintre aceşti copii drăguţi şi deştepţi adaugă la
conştiinţa propriei superiorităţi un dezinteres total faţă de restul lumii. Din
punctul lor de vedere, regulile sunt pentru proşti, iar ei, nefiind proşti,
sunt dincolo de reguli. Nu că le-ar încălca, nici vorbă. Nu într-o manieră
cuantificabilă şi sancţionabilă, în orice caz. Frizează insolenţa, dar nu devin
niciodată de-a dreptul insolenţi. La ore, de regulă, răspund impecabil, dar
reuşesc cumva să distileze în răspunsurile respective secole de dispreţ
aristocratic faţă de plebeul de la catedră. În cazul lor, până şi politeţea
devine o impertinenţă. Şi, când te uiţi la ei, ţi se nasc în minte eseuri
întregi despre dimensiunea subiectivă – sau aspectul psihologic, dacă preferaţi
– al răscoalelor ţărăneşti şi al dictaturii proletariatului.</strong></span></span></span></div>
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong>
</strong></span></span><div class="MsoNormal">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong>Nu prea ştiu ce
să fac cu ei. În afară de a-i ignora, bineînţeles. Asta îi sâcâie teribil. O
altă variantă ar fi să instalăm un cuier solid în hol, cam la înălţimea
primului etaj, şi să-i atârnăm acolo de gulerele de la haină ca să vadă cum
este să fii, la propriu, deasupra tuturor. Dar asta ne-ar ajuta pe noi, nu pe
ei. Sper, pentru binele lor, că există cineva care poate să le explice mai bine
decât mine câte lucruri au de pierdut dacă o mai ţin mult aşa. Cum vor sfârşi
prin a avea o mulţime de sicofanţi şi de curteni, plus un alai de alte făpturi
gravitându-le intimidate pe orbită, dar foarte puţini prieteni. Cum vor rata
întâlniri, oameni şi locuri care le-ar fi plăcut, dacă n-ar fi crezut că pot
cântări totul dintr-o privire. Cum unii dintre ei se vor pierde pe parcurs, iar
alţii, cu toate succesele lor, nu vor fi niciodată mulţumiţi. Dar asta se
întâmplă, probabil, doar în filmele cu Robin Williams...</strong></span></span></span></div>
</div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-8213632426801861482013-09-23T17:59:00.003+02:002013-09-27T16:06:44.816+02:00Tu ce eşti?<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>Astăzi este a treia luni de şcoală. Fac progrese
nebănuite pe ramură: dacă nu mă răpune durerea de gât, până la sfârşitul anului
o să ajung să sun ca Adriana Varela şi mă trece Ionuţ la alto. În schimb, cele
două ore de permanenţă s-au desfăşurat într-o relativă linişte, iar coada de la
cantină a arătat cât de cât a coadă, spre deosebire de grămada absolut
dezorganizată de săptămâna trecută.</b></span></span></span><br />
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>Între noi fie vorba, asta mă întristează profund,
pentru că pare să le dea dreptate colegilor mei, care susţin că „uneori trebuie să
urli la copii ca să obţii ceva” (Tarek şi Anicet) şi „nu trebuie să-ţi fie
niciodată milă de elevi; cu elevii trebuie să fii rea” (Alessandra). Singura
care mă înţelege e Fadoua, dar ea nu se pune, pentru că este mediatoarea, deci
face parte dintre cei autorizaţi să le pese. Slujba noastră, în schimb, este
să-i „dresăm” – din nou, Alessandra dixit.</b></span></span></span><br />
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>Eu aş folosi alt cuvânt. Şi, pe cât posibil, alte
metode. Dar adevărul este că nimeni nu prea are timp de aşa ceva. Ei sunt patru
sute – noi, în clipa asta, patru. Mai exact, doi africani, un magrebian şi cu
mine. Plus Alessandra, dar ea se ocupă de copiii cu handicap – şi nu, nu urlă
la ei, nici nu îi mână de la spate cu biciul, probabil că ceea ce-mi spune mie
este cursul teoretic, iar alternativele se predau în seminar. Încă n-am ajuns
acolo...</b></span></span></span><br />
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>Dintre ceilalţi trei, doi sunt baschetbalişti,
unul doctor în drept. Bărbaţi, în plus. Cu incontestabilul avantaj al unei voci
sonore, la care se adaugă experienţa parentală (Bernard), francezitatea, fie ea
şi periferică (scuzaţi barbarismul, dar francofonia e altceva), şi – ei, da –
postcolonialitatea, o calitate deloc de lepădat într-o şcoală unde numele non-franţuzeşti
le iau pe cele neaoşe în proporţie de 6-7 la 1.</b></span></span></span><br />
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>Copiii nu agreează ambiguitatea, ştiam asta de
multă vreme. Nu există nimic mai direct decât un copil. Umbrele, nuanţele,
echivocul şi jumătăţile de măsură sunt invenţii ale adulţilor. Prin urmare, diferenţele
non-vizibile şi insuficient marcate le pun întotdeauna probleme. Pentru moment,
nu sunt prea lămuriţi ce să înţeleagă din mine – este exact inversul situaţiei
din Homi Bhabha: sunt </b></span></span><i style="mso-bidi-font-style: normal;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>almost different,
but not quite</b></span></span></i><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>. Sesizează accentul străin mult mai bine decât oamenii mari,
dar nu e destul de puternic; sesizează şi greşelile (sau hipercorectitudinile),
dar nu sunt destul de multe (asta datorită mai ales lui Isabelle, care îmi
administrează, fără să vrea şi fără să ştie, un curs practic intensiv de
franceză vernaculară la fiecare vizită, dislocând puţin câte puţin limba lui
Voltaire în favoarea variantei ei mai şugubeţe); necazul e că nimic din toate
astea nu se asortează cu culoarea. „Tu ce eşti?”, m-a întrebat unul dintre cei
mai mici într-o dimineaţă. „Om”, i-am răspuns foarte serios. „Nu, în afară de
asta...”, s-a inflamat el, „vreau să spun că nu eşti </b></span></span><i style="mso-bidi-font-style: normal;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>chiar</b></span></span></i><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b> franţuzoaică...” (mi-a plăcut cum a apăsat pe </b></span></span><i style="mso-bidi-font-style: normal;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>chiar</b></span></span></i><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>; de fapt, a fost încă şi mai
senzaţional de atât, pentru că a spus </b></span></span><i style="mso-bidi-font-style: normal;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>pas
tout à fait</b></span></span></i><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>, adică nu complet, nu de-a dreptul, nu de-adevăratelea
franţuzoaică, de parcă m-aş fi îmbrăcat în pielea asta special ca să-i derutez
pe ei). „E spanioloaică, tăntălăule, nu vezi ce păr are?”, i-a tăiat-o una
dintre fete. QED...</b></span></span></span></div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-82743163111655460732013-09-19T16:31:00.000+02:002013-09-19T17:19:03.067+02:00Smilla's Sense of Snow<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div style="text-align: left;">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-size: small;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;">Vreau acasă.
Vreau la părinţii mei, cu verva lor napolitană, şi la bunica mea austro-ungară.
Vreau să-l aud pe bunicul povestind ce a mai făcut pe ceea ce toată familia
numeşte, cât se poate de serios, „domeniul” meu – de fapt, o bucăţică minusculă
de pământ pe malul râului, între dealuri, unde a fost odinioară o moară şi unde
strămătuşa care îşi comanda toaletele la Viena şi corsetele la Budapesta
creştea, spre oroarea sătenilor, crini. Vreau să văd cum se încreţeşte
pământul, vreau liniştea dealurilor din Ardeal şi festivalul de literatură de
la Timişoara. Şi, mai mult decât orice, vreau să opun această Europă Centrală
miniaturală, diminutivă, şi felul ei de a fi sentimentului că de două săptămâni
încoace sunt un fel de jandarm de copii...</span></b></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-size: small;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;">
</span></b></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-size: small;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><br /></span></b></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-size: small;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;">
</span></b></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-size: small;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;">Vreau s-o aud pe
mama spunându-mi în câte feluri greşeşte şefa mea atunci când urlă la ei fără
rost; vreau să-mi confirme că am dreptate atunci când cred că se poate ajunge
la ei şi altfel; vreau să se supere pe doctorii care îi îndoapă cu
antiinflamatoare pentru absolut orice şi pe părinţii care nu ştiu de câte
calorii are nevoie un preadolescent care pleacă de la cantină cu buzunarele
pline de pâine goală. Vreau să tune şi să fulgere împotriva unui sistem gândit
aşa încât să-i ţină mereu sub lupă, încercând să le insufle respectul fără să-i
respecte, învăţându-i fără să înveţe nimic de la ei, dându-le informaţii fără
să accepte să le şi primească.</span></b></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-size: small;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;">
</span></b></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-size: small;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><br /></span></b></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-size: small;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;">
</span></b></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-size: small;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;">Copiii din Franţa
au multe lucruri despre care cei din România nici măcar nu au auzit. Au
mediatori şi trupe de menţinere a păcii, ca Orientul Mijlociu; au asistenţi
sociali, asistenţi pedagogici şi tot felul de alte personaje auxiliare; au
consilieri de orientare în toate cele; au carnete de comunicare pe care trebuie
să le păstreze ca pe sfintele moaşte şi să le arate la orice mişcare; dar nu au
nici un strop de timp sau spaţiu, nici un dram de intimitate sau de libertate.
Şcoala este compusă din săli şi coridoare, o curte închisă cu ziduri şi o
poartă ferecată, şi prin toate acestea trebuie să treacă în linişte, ordine şi
disciplină. De la opt la cinci, nu au voie să ţipe, să fugă, să se joace cu
mingea, să asculte muzică, să se adune prin unghere, să mestece gumă, să
mănânce acadele... Şi totuşi reuşesc cumva, cu aceeaşi frecvenţă ca ai noştri,
să se înjure, să se bată, să-şi spargă capetele, să-şi rupă scaunele, mâinile,
picioarele, hainele, cărţile, caietele. Şi să producă, într-o proporţie
semnificativ mai mare, crize de angoasă, psihologi care se chinuie câte cinci-şase
şedinţe să-i convingă să urce scările de la colegiu, migrene de stres, dureri
de stomac şi absenţe cu ghiotura. Şi pe mine, terorizată la gândul că într-o
bună zi o să las să iasă un copil care trebuie să rămână înăuntru sau că un
părinte o să dea şcoala în judecată fiindcă i-am dat fiului sau fiicei lui un
biscuit când i s-a făcut rău de foame, i-am dezinfectat o rană când asistenta
medicală nu era acolo sau i-am explicat, în timpul orelor de permanenţă, ce
este aceea o metateză şi cum poţi transforma o greşeală într-un procedeu
poetic.</span></b></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-size: small;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;">
</span></b></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-size: small;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><br /></span></b></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-size: small;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;">
</span></b></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-size: small;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;">Probabil că la un
moment dat o să mă obişnuiesc. Probabil că n-o să mă mai zburlesc la gândul că
singura concluzie logică după lectura regulamentului de ordine interioară, a
decretelor, circularelor şi ghidurilor practice care reglementează viaţa
şcolară în Franţa este că trebuie să fii autorizat ca să-ţi pese. Probabil că o
să ajung chiar să îmblânzesc fiara birocratică şi să-mi croiesc drum printre
maldărele de hârtii. Între timp, am început din nou să visez central-european.
Şi, pentru zilele când lucrurile merg cu adevărat prost, există întotdeauna </span></b></span><i style="mso-bidi-font-style: normal;"><span style="font-size: small;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;">Smilla’s Sense of Snow</span></b></span></i><span style="font-size: small;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;">: </span></b></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-size: small;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><br /></span></b></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-size: small;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;">“There’s a widespread notion that children are open,
that the truth about their inner selves just seeps out of them. That’s all
wrong. No one is more covert than a child, and no one has a greater need to be
that way. It’s a response to a world that’s always using a can opener to open
them up to see what’s inside, wondering whether it ought to be replaced with a
more useful set of preserves.”</span></b></span>
</div>
</div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-47254173314465019082013-09-04T12:33:00.001+02:002013-09-19T17:19:26.111+02:00The Last Balkan Tango<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><b>Multă vreme m-am tot gândit cum aş putea explica legătura dintre Cafe Mitteleuropa şi tango - altfel decât, desigur, prin aceea că mă ocup, într-un fel sau altul, de amândouă. Există o poveste pe undeva, dar, deşi am sucit-o şi învârtit-o în toate felurile, (încă) nu vrea să se aşeze în formă. Dar apoi am găsit ce vedeţi aici şi am zis: da, dom'le, asta e...</b></span></div>
<div style="text-align: left;">
<br /></div>
<div style="text-align: left;">
<iframe allowfullscreen="" frameborder="0" height="344" src="//www.youtube.com/embed/RB5k8YzGhDQ" width="459"></iframe></div>
</div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-87900152825552886912013-09-03T21:09:00.001+02:002013-09-19T17:19:44.091+02:00Gypsy Tango<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><b><span style="font-size: small;">Nu ştiaţi că există şi aşa ceva? Ei, cum să nu... Pentru că mulţi spun că tangoul este despre pasiune, încă şi mai mulţi că este despre poveste, dar eu zic că este despre libertate. Şi dacă nu mă credeţi, iată dovada:</span></b></span> </div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><b><br />
</b></span> <iframe allowfullscreen="" frameborder="0" height="344" src="//www.youtube.com/embed/-s7IFGUjxHg" width="459"></iframe></div>
<div style="text-align: left;">
<br /></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: "Times New Roman"; font-size: 12.0pt; mso-ansi-language: EN-US; mso-bidi-language: AR-SA; mso-fareast-font-family: "Times New Roman"; mso-fareast-language: EN-US;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><b><span style="font-size: small;">Cine sunt ei? Earth Wheel Sky Band din Vojvodina - capătul gypsy al gypsy-jazz-ului sârbo-maghiar. Care este...</span></b></span></span><span style="font-size: small;"> </span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: "Times New Roman"; font-size: 12.0pt; mso-ansi-language: EN-US; mso-bidi-language: AR-SA; mso-fareast-font-family: "Times New Roman"; mso-fareast-language: EN-US;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><b><span style="font-size: small;"><br /></span><span style="font-size: small;">
</span></b></span></span><span style="font-size: small;"> </span><span style="font-family: "Times New Roman"; font-size: 12.0pt; mso-ansi-language: EN-US; mso-bidi-language: AR-SA; mso-fareast-font-family: "Times New Roman"; mso-fareast-language: EN-US;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><b><span style="font-size: small;">A, şi dacă vă întrebaţi unde am fost în timpul ăsta - ei bine, teză, sindrom post-teză, alea-alea...</span></b></span></span></div>
</div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-64744763394876944442011-06-29T00:12:00.005+02:002013-09-19T17:20:07.963+02:00Scenetă cu şi despre un cablu, o priză şi Bouygues Telecom, sau Cum (nu) mi-am pus net la Paris<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div class="MsoNormal" style="text-align: left; text-indent: 14.15pt;">
<span lang="RO"><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Totul porneşte, de fapt, de la dezavantajele capitalismului de piaţă, combinat cu stângismul – ca să nu-i zic de-a dreptul stângăcia ideologică. Şi vine aşa: dacă ai de unde alege, primul pas este să pierzi o grămadă de vreme studiind diverse oferte de abonamente în diverse combinaţii. Atunci când decizi, în sfârşit, pentru „cea mai cea” (în cazul meu, un abonament all-in-one la Bouygues Telecom pentru mobil, internet, telefonie fixă şi, </b></span></span><i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>hélas</b></span></span></i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>, televiziune, de care chiar nu am nevoie), ai face bine să te hotărăşti la ce magazin (Bouygues sau dealer) şi, mai ales, în ce cartier te duci. La capitolul ăsta, am eşuat răsunător pe ambele planuri – deşi abonamentul sună bine, încă şi mai bine aş fi făcut să mă duc la Phone House, nu direct la Bouygues şi, mai ales, cât mai aproape de actuala casă, unde mi-ar fi fost mai uşor să intru peste ei o dată la două-trei zile sau de două-trei ori pe zi, după caz. Doar că atunci când am făcut asta nu mi-am imaginat că va fi nevoie să calc pe acolo mai mult de o dată, maximum de două ori pe durata colaborării noastre. M-am înşelat.</b></span></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b> </b></span></span></div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: left; text-indent: 14.15pt;">
<span lang="RO"><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Aşadar, m-am dus să-mi fac abonamentul. Şi anume, pe 9 decembrie (2010). În afara unor mici derapaje suspecte (fata care se ocupa, chipurile, de mine trebuia să se oprească la fiecare mişcare ca să întrebe pe altcineva ce să facă, chestie care nu avea cum să se termine bine, dar, spre deosebire de orice alt om cu mintea întreagă, eu am prostul obicei de a considera că şi amărâţilor de începători trebuie să li se dea o şansă să înveţe, şi n-am cerut să fiu mutată la un vânzător care chiar să aibă habar de ce se întâmplă), lucrurile păreau să decurgă normal. Am semnat hârtiile, am luat ditamai cutiile (două mari – mediaboxul şi decodorul TV –, două mici – una cu un Nokia N8, alta cu bibliografia lui) şi am început negocierea pentru un rendez-vous cu tehnicianul care trebuia să vină şi să vadă în ce stare e cablul care intră la mine în casă (şi, mai ales, de care anume cablu e vorba, având în vedere că pe acolo atârnau vreo trei, dar nici unul dotat la capătul firesc cu o priză de vreun soi). Iar aici imaginea a început să tremure. În primul rând, pentru că tehnicianul cu pricina nu era de la Bouygues, ci de la France Telecom (întreprinderea de stat, cum ar veni, ca Romtelecomul nostru, care deţine nu numai monopolul deschiderii şi manipulării liniilor fixe, ci şi propria companie de telefonie mobilă, şi anume Orange, ceea ce pentru oricine altcineva decât dreptul comercial francez ar fi un caz clar de conflict de interese sau ceva de genul). În al doilea rând, pentru că nu era disponibil mai devreme de 22 – ulterior modificat în 29 – decembrie. Am stat, m-am gândit, am cântărit – sărbători, vacanţă, plecat de urgenţă în România, casă în renovare – şi am zis bine, fie. Interval orar: 9-11. Dimineaţa, desigur. Bun. Pe 29 decembrie la 8.30 mă prezint la domiciliu, respectiv într-o încăpere goală puşcă şi proaspăt zugrăvită, îngheţată bocnă şi trăsnind a vopsea de la un kilometru. Şi stau. Şi stau. Şi aştept. Până la 13.30. Şi nu se întâmplă nimic. Nu tu tehnician, nu tu telefon. Buuun. Sun la serviciul clienţi să văd ce se întâmplă. Acolo aflu, spre profunda mea stupoare, că tehnicianul s-a prezentat şi că </b></span></span><i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>eu</b></span></span></i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b> nu am fost acasă. (Asta e o chestie tipic pariziană: nu te duci pur şi simplu şi le spui „am cutare problemă”; tu caşti gura, ei îţi spun ce problemă ai şi ferească sfântul să nu fie aia, pentru că va fi dificil spre imposibil să-i convingi cum stau lucrurile de fapt. Ulterior, desigur, a reieşit că de fapt cei de la Bouygues îi dăduseră o adresă greşită.) În cele din urmă, duduia de la serviciul clienţi s-a învoit să-l reprogrameze pe tehnician. Sau, având în vedere că eu trebuia să-mi ajustez programul la al lui şi nu invers, ca tehnicianul să mă reprogrameze pe mine. Şi anume, pe 18 ianuarie. Pare un interval nejustificat şi neplăcut de lung? Ei bine, chiar aşa şi este. Alternativă? Zero. Deci, fie şi 18 ianuarie, între orele 13 şi 15. Cu vreo trei-patru zile înainte, mă trezesc cu France Telecom care telefonează să mă întrebe dacă sunt eu şi unde stau. Răspund frumos, cu multe detalii ajutătoare, şi mă rog de ei să binevoiască a-i atrage atenţia tehnicianului să mă sune în caz că i se pare că n-aş fi acasă. Au aerul că au înţeles şi ne despărţim în termeni amicali.</b></span></span><span style="mso-spacerun: yes;"><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b> </b></span></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Buuun. Se face 18 ianuarie, se face ora 13, şi stau. Şi stau. Şi aştept. Şi nu se întâmplă nimic. Sun din nou la serviciul clienţi. O cucoană îmi explică foarte calm că France Telecom le-a trimis cu o zi înainte un mesaj prin care îi anunţa că tehnicianul nu vine, fiindcă data trecută cei de la Bouygues i-au dat o adresă greşită (dar atunci chiar nu înţeleg de ce France Telecom, care ştia că adresa respectivă era greşită şi o aflase de la mine pe cea corectă, nu l-a trimis totuşi pe acel mitic tehnician. Ca să le facă în ciudă la Bouygues, pesemne. Dar de ce pe spinarea mea?). Ei, în momentul respectiv mi-a sărit ţandăra, am făcut-o pe cucoană cu ou şi cu oţet, pe puncte, începând cu eroarea de adresă şi terminând cu nesimţirea lor crâncenă – pentru că, nu-i aşa, dacă tot ştiau cu o zi înainte, ar fi putut să mă anunţe şi pe mine, ca să nu stau să aştept ca nevestele de condamnaţi la „zece ani fără drept de corespondenţă” din Rusia lui Stalin pe nişte unii împuşcaţi în cap imediat după arestare. Climaxul este ceva cu mine urlând la cucoană să trimită un tehnician în maxim trei zile, în loc de trei săptămâni, cum le stă în obicei. Moment în care – stupoare. Cucoana mă anunţă că, de fapt... nu am nevoie de tehnician (!). Pentru că ar fi găsit ei o linie disponibilă la adresa mea, care trebuie doar activată. Şi că după aia pot să bag liniştită boxul în priză şi o să funcţioneze negreşit. Iar mă enervez, iar urlu la ea, iar încerc să-i explic că nu pot băga nimic în priză, pentru bunul motiv că nu am priză şi cablul de care ar fi trebuit să ţină ea ajunge într-o cutie de pe palier aflată într-o stare jalnică, cu măruntaiele – adică firele – atârnând pe afară, într-o improbabilă stare de funcţionare. Dar reiese că din nou ştiu ei mai bine ce dotări şi ce probleme am, aşa că să am răbdare să activeze linia. O ameninţ cu toate afuriseniile posibile dacă treaba asta nu se întâmplă repede şi îi repet că intervenţia tehnică e totuşi necesară. Ca să scape de gura mea, probabil, sau convinsă că sunt complet dusă cu pluta şi habar n-am ce ţin în</b></span></span><span style="mso-spacerun: yes;"><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b> </b></span></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>casă, îmi spune că nu-i nimic, asta se poate face şi după activarea liniei, </b></span></span><i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>dacă e cazul</b></span></span></i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>. Înghit în sec şi iar mă pun pe aşteptat. În sfârşit, după vreo trei zile, primesc un mesaj cum că linia e activată. Perfect. </b></span></span><i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Now what? </b></span></span></i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Sun din nou la serviciul clienţi. Ei mă asigură că totul merge bine şi am conexiune. Încerc să le explic că asta nu e posibil, din moment ce cablul nu se ştie exact de unde vine şi unde ajunge şi – din nou – nu există priză. Mă anunţă senini că asta nu e problema lor. Încep să văd negru, dar încerc să-mi păstrez calmul şi să stabilim cumva un limbaj comun, după cum urmează: dom’le, sunteţi sau nu sunteţi providerii mei de net? Suntem. V-aţi angajat să prestaţi un anume serviciu pentru care eu plătesc? Ne-am angajat. Au trecut aproape două luni de când am semnat contractul şi totuşi încă nu am net? Da, dar vă dăm banii înapoi pentru perioada asta. Bine, dar asta nu mă ajută cu nimic. N-aveţi decât să mi-i daţi, dar eu vreau în primul rând net. Păi aveţi net. Păi tocmai, că nu am, de asta vă sun. Din partea noastră, aveţi – linia e activată. Dom’le, lasă naibii linia, mie îmi trebuie cablu şi priză. Asta nu e problema noastră. (Tonul – al meu – creşte. Dinţii – ai lui – scrâşnesc. Eu fumeg. El devine din ce în ce mai irascibil.) Bine, dar a cui problemă e? Cablul şi priza ţin de France Telecom. Bine, şi atunci de ce m-aţi făcut să ratez două rendez-vous-uri şi n-aţi solicitat un al treilea, pe motiv că era inutil? Linişte deplină. OK, atunci chemaţi France Telecomul. A, nu – nu putem. De ce anume nu puteţi? Păi chiar dacă ar fi venit, tehnicianul de la France Telecom nu punea priza. Nu zău! Dar ce făcea? Verifica existenţa liniei. Adică a cablului? Da. În mod normal, cablul de telefon are priză de telefon? Desigur. Iar dacă un cablu de telefon al France Telecomului nu are priză de telefon, cine instalează priza de telefon? Păi e imposibil să nu aveţi priză. Ei bine, uite că nu am. Oh, păi asta e de datoria proprietarului. Bun, şi proprietarul cum ar trebui să procedeze? Păi trebuie să cheme France Telecomul. (Logic, nu?) OK, şi dacă voi v-aţi angajat să-mi oferiţi acest serviciu care presupune, printre altele, intervenţia France Telecomului, de ce nu puteţi chema voi France Telecomul? Păi nu e problema noastră. (Aici, discuţia începe să se învârtă în gol, mie îmi vine să ţip şi să-l iau la bătaie, glasurile sunt din ce în ce mai sugrumate, îi sare şi lui ţandăra, glazura civilităţii prinde să se crape şi în goluri se întrezăreşte câte un „Potoleşte-te odată, femeie nebună!” şi „</b></span></span><i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Tu ne comprends toujours pas, espèce d'abruti?</b></span></span></i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>”) În cele din urmă, concluzia e ceva de genul: eu îmi văd singură de priză, treaba mea cum; dacă după instalarea fabuloasei prize conexiunea magică nu se realizează (nici acum nu mă crede că nici nu are cum să se realizeze, având în vedere cablul..., cutia de pe palier..., firele care atârnă... etc.), să binevoiesc să sun din nou la serviciul clienţi (</b></span></span><i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>yeah, right!</b></span></span></i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>). În principiu, nu ar fi nici o problemă dacă ai putea intra într-un magazin France Telecom; sau să suni la un număr oarecare de la France Telecom şi să ceri să vină cineva să se uite la cablul tău şi, la nevoie, să tragă unul nou. Dar France Telecom nu există. France Telecom e mai ceva decât castelul lui Kafka. Este un limb, o abstracţiune, la care nu poţi ajunge direct, ci – aţi ghicit – numai prin operatorii de telefonie. Cum ar fi Bouygues. Sau dacă </b></span></span><i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>eşti</b></span></span></i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b> deja client France Telecom. Cu alte cuvinte, impas total. Moment în care intră în scenă societatea de gestiune. Adică administratorii apartamentului. Care, chipurile, ar trebui să se ocupe de cabluri şi prize, conform filozofiei Bouygues. Atâta doar că nici ei nu vor să cheme France Telecomul. (Şi nu reuşesc să-mi explic de ce, având în vedere că pot foarte bine chema instalatori, reparatori de lifturi, zugravi şi alţi meşteri mari, calfe şi zidari – de ce nu şi un tehnician de la France Telecom? Nu-i lucru curat cu France Telecomul ăsta.) Morala povestirii? Refuz net din ambele sensuri. Soluţia? La capătul cablului care iese din cutia de pe palier şi intră în cameră (nu mă întrebaţi cum, pe unde şi, mai ales, unde se opreşte) am instalat... priză de telefon. Uite aşa, pur şi simplu. Mai mult, am luat boxul şi l-am vârât în priză. S-a aprins becul de alimentare şi... cam atât. </b></span></span><i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>No connection</b></span></span></i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>. Conectez boxul la computer, rulez CD-ul de instalare, care caută şi el, întreabă, miroase: </b></span></span><i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>no connection. </b></span></span></i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>(Duuuh!) Sun din nou la serviciul clienţi: boxul nu merge. Domnişoara de acolo: nu se poate să nu meargă. Uite că se poate. (Nu mă crede. Dar mă ia cu binişorul:) Ce leduri sunt aprinse? Cel de alimentare. Imposibil. Vedeţi că trebuie să fie aprins şi cel unde scrie Conexiune ADSL. Ei bine, nu e. Imposibil. Nu zău! Vrei să vii să vezi? Păi atunci întoarceţi cablul invers (!!!). O imposibilitate tehnică, în treacăt fie vorba: ilustrul cablu are la un capăt – cel dinspre box – o mufă; la celălalt, cel dinspre priză, o fişă. (Prizele de telefon franţuzeşti nu seamănă, evident, cu cele din România, o priză „normală” e sub demnitatea lor.) Cu alte cuvinte, invers nu se poate. Cablul care conectează computerul şi boxul are două mufe absolut identice, pe ăsta la rigoare aş putea să-l întorc. Dar cu ce mă ajută???</b></span></span><span style="mso-spacerun: yes;"><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b> </b></span></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Întrucât o sunam din oraş, am pus capăt conversaţiei, urmând a reveni ulterior – şi inutil, după cum eu ştiam şi ei refuzau să creadă –, când voi fi în preajma nevrednicului box. Ceea ce am făcut. A urmat clasicul scoateţi-l din priză şi băgaţi-l la loc. OK, nu merge. Imposibil. Mai scoateţi-l o dată. NU MERGE!!! Vedeţi că trebuie să vă apară pe ecran o căsuţă cu Conexiune ADSL. Nu apare. Imposibil. NU APARE!!! Dar ce vă spune? </b></span></span><i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>No connection. </b></span></span></i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>(Toată conversaţia comprimată aici s-a repetat, în diverse forme şi pe diverse tonuri, de vreo cinci ori, însumând cam cincisprezece minute şi o cantitate impresionantă de deşeuri nervoase.) În cele din urmă, cu o jumătate de gură, a căzut de acord că, într-adevăr, pare să nu meargă. Bun, şi ce facem? Păi o să rulăm noi nişte teste. Aşa, şi cât durează? Patru-cinci zile. Cââât? Păi... Patru-cinci zile pentru ce? Pentru un test în centrală? Ştiţi, facem toate eforturile... Da, mie-mi spui. Măcar faceţi-le mai repede. A doua zi primesc un mesaj: </b></span></span><i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Nous mettons tout en oeuvre pour résoudre l'incident sur votre ligne Bbox.</b></span></span></i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b> Detalii pe site, în Espace client. Păi da, că doar eu am net, nu? OK, hai să ne uităm pe site (de pe mobil). Într-adevăr, detaliile mă copleşesc: </b></span></span><i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Demande en cours de traitement.</b></span></span></i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b> Sun la serviciul clienţi. De data asta, nici măcar nu mai am posibilitatea să mă întreţin cu cineva: cum mă apropii de asistenţa tehnică, pune placa </b></span></span><i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Demande en cours de traitement</b></span></span></i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b> şi mă cenzurează total. Aşa că stau. Şi aştept. În sfârşit, primesc un telefon de la Bouygues: ştiţi, problema dumneavoastră necesită intervenţia unui tehnician France Telecom. (Slavă Ţie, Doamne!) Am putea să-l programăm pentru marţi, la orele 14.</b></span></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b> </b></span></span></div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: left; text-indent: 14.15pt;">
<span lang="RO"><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Mi-am dat acordul. L-au programat. Cine ştie la ce adresă. Iar dacă adresa e bună, cine ştie la ce oră. Dacă şi ora e bună – cu alte cuvinte, dacă vine (în sfârşit, oh, minune!) – probabil că orice-o fi acolo nu este, nu-i aşa, problema lui. Şi să sun la serviciul clienţi de la Bouygues.</b></span></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b> </b></span></span></div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: left; text-indent: 14.15pt;">
<span lang="RO"><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Între timp, ca să intru pe net folosesc mobilul. La fel ca să-mi verific unul dintre conturile de mail. Pe celelalte două nu le mai verific deloc. Şi, dacă tot veni vorba de mobil, mai am o temă de discuţie pentru serviciul clienţi: au făcut o încurcătură cu facturile.</b></span></span></span><span lang="RO"><o:p><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b> </b></span></span></o:p></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b> </b></span></span></div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: left;">
<span lang="RO"><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>P.S. Ştiţi chestia aia cu Ionesco, Beckett, teatrul absurd, alea-alea. Ei bine, este o şarlatanie ordinară. Şi Beckett, şi Ionesco au fost mai realişti decât tot secolul al XIX-lea transformat în cor. Probabil că nici n-au făcut altceva decât să consemneze asemenea discuţii cu serviciul clienţi.</b></span></span></span><span lang="RO"><o:p><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b> </b></span></span></o:p></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b> </b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>P.P.S. A venit tehnicianul. La 8 dimineaţa. Şi cum a venit, aşa a şi plecat, după ce a verificat continuitatea semnalului în cablu şi a legat cablul din casă la cutia de pe palier, împreună cu alte cabluri ale altor oameni. Bag mâna în foc că în secunda în care începe să-mi meargă mie netul, li se buşeşte lor. Da’ de aia au serviciu clienţi! Însă povestea nu s-a terminat: tehnicianul – nu ăsta de azi, altul – revine mâine. Pentru că mai trebuie făcută o legătură la cutia de jos. Iar cel de acum nu avea... scară. Şi încă o chestie: momentan, celebra priză de telefon se găseşte în dulap. Nu mă întrebaţi cine a avut ideea asta genială. Am rugat tehnicianul să scoată firul din dulap şi să-l tragă frumos pe lângă perete până la birou. Ei bine, nu e problema lui. Pentru asta ar trebui să mă adresez operatorului. Adică serviciului clienţi de la Bouygues. Morala? Mai bine lasă.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b> </b></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>P.P.P.S. Evident, după cum puteţi constata, al doilea tehnician a avut şi scară, şi bunăvoinţă, şi succes. Ţin să-i mulţumesc şi pe această cale :)</b></span></span><span lang="RO" style="font-size: 12.0pt;"><br /></span></div>
</div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-73108702946179475862011-06-25T11:52:00.003+02:002013-09-19T17:20:30.007+02:00Ce nu-i place lui Vladimir Vîsoţki<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Nu ştiu voi, dar eu mi-am dorit întotdeauna să înţeleg ce spune Vîsoţki. Şi atât de mult îmi doream, încât la o petrecere l-am bătut la cap ore-n şir pe colegul şi prietenul Vasile Ernu să-mi facă o traducere simultană. Între timp, am început să prind şi eu cam un cuvânt din şapte, chiar dacă n-am ajuns încă la declinarea substantivului. Dar, dacă mai există şi alţii bântuiţi de asemenea curiozităţi, iată versiunea în engleză a versurilor de la </b></span></span><i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Nu-mi place</b></span></span></i><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>. Din păcate, traducerea vorbirii care precede cântarea nu o am şi nici nu cred s-o pot face mai devreme de anul viitor pe vremea asta. Poate se îndură vreun vorbitor de rusă...</b></span></span><br />
<span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><object height="349" width="425"><embed src="http://www.youtube.com/v/C09WGYniQCQ?version=3&hl=en_US&rel=0" type="application/x-shockwave-flash" width="425" height="349" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true"></embed></object></b></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span>
<span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>I don't like</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Russian title: Ya ne liubliu </b></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>I don't like fatal outcomes</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Never get tired of life</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>I don't like any time of the year</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>When I get ill or drunk.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>I don't like straight-forwarded cynicism</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Don't believe in exaltation, and also</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>When a stranger reads my letters</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Glancing over my shoulder.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>I don't like it when there is no other half,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Or when a conversation is interrupted.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>I don't like it when they shoot in the back</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>I am also against shooting point-blank.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>I hate rumors that pose as versions</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>The worms of doubt, the needle of honours</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Or when it's all against the wind</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Or when it's with iron against the window.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>I don't like confidence built on satiety</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>I opt for failed brakes, in this case.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>I am disappointed when the word "honor" is forgotten</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>And it's accepted to slander someone behind their back.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>When I see broken wings,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>I have no pity, and this isn't without a reason.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>I don't like violence and weakness</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Although I feel sorry for the crucified Christ.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>I don't like myself when I fear,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>It angers me when the innocent suffer.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>I don't like it when someone worms into my soul</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>All the more when they spit into it.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>I don't like maneges and arenas</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>There, a million is exchanged by rubles.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>There might be big changes ahead,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>But I will never like this!</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Я Не Люблю</b></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Я не люблю фатального исхода,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>От жизни никогда не устаю.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Я не люблю любое время года,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Когда веселых песен не пою.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Я не люблю холодного цинизма,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>В восторженность не верю, и еще -</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Когда чужой мои читает письма,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Заглядывая мне через плечо.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Я не люблю, когда наполовину</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Или когда прервали разговор.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Я не люблю, когда стреляют в спину,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Я также против выстрелов в упор.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Я ненавижу сплетни в виде версий,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Червей сомненья, почестей иглу,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Или - когда все время против шерсти,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Или - когда железом по стеклу.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Я не люблю уверенности сытой,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Уж лучше пусть откажут тормоза!</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Досадно мне, что слово "честь" забыто,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>И что в чести наветы за глаза.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Когда я вижу сломанные крылья -</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Нет жалости во мне и неспроста.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Я не люблю насилье и бессилье,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Вот только жаль распятого Христа.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Я не люблю себя, когда я трушу,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Обидно мне, когда невинных бьют,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Я не люблю, когда мне лезут в душу,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Тем более, когда в нее плюют.</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Я не люблю манежи и арены,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>На них мильон меняют по рублю,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Пусть впереди большие перемены,</b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Я это никогда не полюблю.</b></span></span></div>
</div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-34307104925037954562011-06-23T12:03:00.002+02:002013-09-19T17:20:53.839+02:00Spovedanie cu cort<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div class="MsoNormal" style="line-height: 150%; text-align: left; text-indent: 14.2pt;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>25 martie 2011</b></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b> </b></span></span></div>
<div class="MsoNormal" style="line-height: 150%; text-align: left; text-indent: 14.2pt;">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>Aici a ieşit soarele, e cald şi frumos şi pot din nou să scriu la cafenea. De data asta, însă, car după mine vreo cinci kilograme de calculator şi cabluri – computerul mic e pentru moment inoperabil, Răzvan i-a scos Linuxul ca să instaleze un Windows care n-a vrut să se instaleze, apoi a plecat la Amsterdam şi m-a lăsat la antrenament intensiv cu </b></span></span><i style="mso-bidi-font-style: normal;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>the desktop replacement</b></span></span></i><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b> – pentru Bartleby al meu şi dimensiunea lui, denumirea de </b></span></span><i style="mso-bidi-font-style: normal;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>laptop</b></span></span></i><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b> (sau asta de aici, şi mai nefericită, de </b></span></span><i style="mso-bidi-font-style: normal;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>portable</b></span></span></i><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>) este complet nepotrivită: din poală îmi debordează în toate părţile (la naiba, nici măcar pe masă nu încape, stă aşa, mai într-o dungă, ca ţăranul la Consiliul Comunal), iar de purtat... e greu, dom’le. În fine, bine că e!</b></span></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b> </b></span></span></div>
<div class="MsoNormal" style="line-height: 150%; text-align: left; text-indent: 14.2pt;">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>Azi, fiind sărbătoare, m-am dus de dimineaţă la liturghie – de foarte dimineaţă, adică, având în vedere că în timpul săptămânii începe la 7. Şi nu singură, atenţie, ci – automobilizate (mobilizate singure, nu pe patru roţi) în diverse feluri şi din diverse pricini – cu Oana, Anca şi Laura. După care Anca a plecat la muncă, Oana, Laura şi cu mine la cafea (în Place de la Sorbonne, cu statuia lui Auguste Comte, dar fără porumbei, de data asta), de acolo la Gap (daaa, </b></span></span><i style="mso-bidi-font-style: normal;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>shopping spree</b></span></span></i><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>) şi după Gap fiecare la ale ei: Oana acasă, Laura la bibliotecă, eu... la a doua liturghie. Şi nu pentru că aş fi deosebit de amnezică sau deosebit de habotnică, ci dintr-un motiv încă şi mai caraghios de atât: pentru că de două luni jumate mă tot chinui să-mi întâlnesc duhovnicul (care locuieşte la Jean de Beauvais), în condiţiile în care eu mă duc la Saint-Sulpice şi, mai nou, nu mai pot dezerta duminicile, din motive de obligaţii parohiale multiple. Cum la Jean de Beauvais nu se face liturghie în timpul săptămânii decât la sărbătorile mari (de la ora 10) era azi sau niciodată, dacă voiam să stabilesc o zi pentru spovedanie înainte, eventual, de a se termina Postul Mare. Dar de ce trebuia să-l întâlnesc eu musai în carne şi oase ca să mă programez la spovedanie? Ei, aici e dandanaua... Pentru că... pentru că... pentru că mi-era târşă să-l sun. Sau să-i trimit un SMS. Sau să-i scriu un mail. Din nu se ştie ce motive, mi se pare un lucru complet deplasat în relaţia cu preoţii, ceva similar cu a le propune spre împrumut ultimul număr din </b></span></span><i style="mso-bidi-font-style: normal;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>Playboy</b></span></span></i><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>, presupunând că l-aş avea. Aşa că m-am dus. Şi l-am întâlnit. Şi l-am întrebat când. Şi ce credeţi că mi-a spus? „Săptămâna viitoare, pe joi, vineri, aşa. Dă-mi un SMS.” Da, exact. De asta mă temeam şi eu. Şi nu aş fi abordat nicicând subiectul – mai ales acum şi aici – dacă infinita ezitare de-a trimite un SMS n-ar fi fost un episod ilustrativ pentru traiectoriile întortocheate pe care le iau raţionamentele mele şi pentru setul de frici, fobii şi tabuuri pe cât de sâcâitoare, pe atât de inexplicabile.</b></span></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b> </b></span></span></div>
<div class="MsoNormal" style="line-height: 150%; text-align: left; text-indent: 14.2pt;">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>Dacă tot a venit vorba, să vă spun cum se face că, dintre toţi preoţii de la Saint-Sulpice (şi sunt, în clipa asta, cinci), eu am ajuns la unul de la Jean de Beauvais. Din motive de cort. Şi nu orice cort, ci cortul cu care m-am dus astă-vară în pelerinaj la Tismana. S-a întâmplat aşa: pelerinajul a fost organizat de la Paris, cu părintele Iulian (adică viitorul, pe atunci, duhovnic al subsemnatei) şi Înaltpreasfinţitul Iosif, mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale (titulatura e ceva mai complicată, dar cam asta ar fi ideea). Despre Înaltul cu altă ocazie, pentru că e o poveste în sine, cert e că fix din pricina asta m-am trambalat eu pe cele coclauri cu un autobuz puturos care a făcut o zi întreagă până la mănăstire, şi apoi şapte kilometri prin pădure cu rucsacul în spinare. Lumea a venit, aşadar, de la Paris ca să petreacă o săptămână în creierii munţilor, la un schit de pe lângă Tismana. Schitul fiind </b></span></span><i style="mso-bidi-font-style: normal;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>a work in progress</b></span></span></i><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>, am fost invitaţi cu căldură să ne aducem corturile. Anca mi-a scris să-mi spună că nu prea-i vine să-l care pe al ei de la Paris. Eu i-am spus că nici nu-i nevoie, fiindcă am eu unul de două persoane. Care era la Hunedoara, deci demarez preparativele de aducere a lui la Bucureşti. Moment în care intervine Răzvan şi-mi spune că nu e cazul, fiindcă are şi el unul, tot de două persoane, dar loco. Se apropie momentul plecării. Cu o zi înainte, îi spun să producă respectivul cort. Se duce acasă, caută cortul, nu-l găseşte. Şi, cum era prea târziu să mai ajungă al meu de la Hunedoara, mă declar dispusă să achiziţionez al treilea cort. Şi chiar văzusem unul simpatic la Decathlon, aşa că zic: mergem după el. Răzvan se bagă iar şi mă freacă la melodie că n-are rost să batem drumul până acolo, când există corturi şi la doi paşi, în Carrefour. Eu mă enervez şi-i spun că dacă vreau o chestie de camping e de preferat s-o iau de la unii care fac chestii de camping, el se enervează şi-mi spune că-s nebună, isterică şi exagerată. Ne certăm rău, dar până la urmă mergem la Carrefour şi luăm cortul </b></span></span><i style="mso-bidi-font-style: normal;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>lor</b></span></span></i><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>. Pe care, în prostia mea, nici măcar nu-l desfac să văd cum arată.</b></span></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b> </b></span></span></div>
<div class="MsoNormal" style="line-height: 150%; text-align: left; text-indent: 14.2pt;">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>Buuun. Autobuz, mănăstire, pădure, rucsacuri, până la urmă ajungem la schit. Oamenii normali încep să pună corturile pe o bucată de teren plat. Anca şi cu mine, de comun acord şi fără să schimbăm măcar o privire în sensul ăsta, îl ducem pe al nostru mai la o parte şi începem să-l întindem pe o bucată de teren în pantă (ei bine, da!). După care ne punem pe ridicat. Nu că am fi avut ce. Cortul (tip iglu), odată instalat, s-a dovedit a fi o chestie abia un pic mai mare decât un muşuroi respectabil, compus dintr-o foicică subţire şi complet nedemnă de încredere. Galbenă, în plus. Când am terminat de întins toate sforicelele, ceilalţi, sideraţi, s-au oprit din treabă şi aşteptau să se mai întâmple ceva. Cum ar fi a doua foaie. Ei, şi atunci părintele Iulian (un fel de rocker pe care, dacă-l dezbraci de sutană – o şi uitase la Paris, de altfel – devine imposibil de deosebit de obişnuiţii de pe la 2 Mai şi care, judecând după echipamentul propriu şi personal, văzuse mai mulţi munţi şi mai multe mări în condiţii extrem de vitrege) se apropie, se uită şi, cinste lui, nu zice nimic, deşi îi luceau suspect ochii cu un soi de veselie imposibil de stăpânit. Constată doar, pe un ton foarte neutru, că dacă în timpul nopţii o să se facă prea mult condens, a doua zi o să ne gândim la altă soluţie. Nu s-a făcut. Condens, adică. Aşa că ne-a lăsat să stăm în continuare în cortul galben pus în pantă. N-o să intru în detalii despre cum nimănui nu i-a venit să creadă că noi două (plus rucsacurile) chiar încăpem acolo, şi încă întinse; despre cum şi ce îşi închipuiau neaveniţii că se găseşte în cortul respectiv (mâncare, bagaje, căţei, etc., etc., în nici un caz oameni). Nici nu-mi dau prea bine seama dacă, necunoscându-mă până atunci, părintele Iulian a luat faza cu cortul drept o dovadă de inconştienţă crasă (ceea ce şi era) sau una de încredere neţărmurită în puterea lui Dumnezeu de a-i feri pe oameni de consecinţele propriilor idei tâmpite (ceea ce, de asemenea, era). Iar punctul culminant a fost la finalul „excursiei”, când am coborât la Tismana şi mama (da, au apărut şi ai mei într-o vizită-fulger de vreo două ore) i-a spus că în curând o să vin şi eu la Paris şi-l roagă să aibă grijă de mine. La care părintele Iulian s-a uitat la ea, s-a uitat la mine (parcă vedeam cum i se perindă prin faţa ochilor zeci de corturi mici şi galbene înşirate în spatele meu ca o caravană de cămile) şi-i răspunde: „Păi, n-ar trebui să fie chiar aşa de greu.”</b></span></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b> </b></span></span></div>
<div class="MsoNormal" style="line-height: 150%; text-align: left; text-indent: 14.2pt;">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>Şi uite aşa, îngăduinţa arătată bietului cort total nepotrivit în context, plus faptul că într-o zi, cu o gravitate numai bună pentru o sarcină de maximă importanţă, ne-a pus, pe Anca şi pe mine, să cărăm din pădure până la schit un bolovan în formă de cap de peşte (avea până şi o gaură pentru ochi) şi apoi ne-a prezentat tuturor drept „responsabilele cu fosila”, m-a făcut să mă decid definitiv asupra duhovnicului „din deplasare”. N-aş fi în stare să precizez ce anume a asigurat reciprocitatea relaţiei, dar, din punctul meu de vedere, faptul că cineva vede că ai făcut o idioţenie şi, în loc să ţi-o arate cu degetul, se scarpină în barbă şi zice: „OK, hai să vedem încotro se poate merge de aici” e mare lucru. </b></span></span><span style="mso-spacerun: yes;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b> </b></span></span></span><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>E incredibil cât confort poate aduce constructivismul câteodată! A, şi e ardelean, bineînţeles.</b></span></span></span></div>
</div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-30261563848347129252011-06-21T08:49:00.004+02:002013-09-19T17:21:10.113+02:00Boileau şi Prefectura de Poliţie<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div style="text-align: left;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjdQ_tI91AuJRzIOORzT8jwc_22lO1ISqQssHQcgmIkjJKFGpqr5pgel3Hf5gUp2NVV-LA-i1ldiFo_Kpz1P78NpO9Q-RAFiM1yXUvj15pzkI9wIchTAUeYohpqA8iBgSzeicOvWkaS9AE/s1600/15062011184.jpg" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img alt="" border="0" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5620565659316074322" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjdQ_tI91AuJRzIOORzT8jwc_22lO1ISqQssHQcgmIkjJKFGpqr5pgel3Hf5gUp2NVV-LA-i1ldiFo_Kpz1P78NpO9Q-RAFiM1yXUvj15pzkI9wIchTAUeYohpqA8iBgSzeicOvWkaS9AE/s320/15062011184.jpg" style="cursor: move; float: right; height: 320px; margin-bottom: 10px; margin-left: 10px; margin-right: 0px; margin-top: 0px; width: 180px;" /></a></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-size: 100%;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjGY0ESlPMjLrzQQGIokXpv_jP_J7iTHhAa6m9pZpPcTMGxUDwbd797GmU4NscM5NYCeNX5vYndkpwlilc4vuYpsOFnjVokbmUXBPylPZ6AzkKoTMtuS8eqVi9XUSFs8COgNXXKlhd42WU/s1600/15062011181.jpg" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}"><img alt="" border="0" height="320" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5620565652100642146" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjGY0ESlPMjLrzQQGIokXpv_jP_J7iTHhAa6m9pZpPcTMGxUDwbd797GmU4NscM5NYCeNX5vYndkpwlilc4vuYpsOFnjVokbmUXBPylPZ6AzkKoTMtuS8eqVi9XUSFs8COgNXXKlhd42WU/s320/15062011181.jpg" style="float: right; height: 320px; margin-bottom: 10px; margin-left: 10px; margin-right: 0px; margin-top: 0px; width: 180px;" width="179" /></a><br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiP8rzRC2L8uXUiphscMAspqRDida3kcVhLTpLEzRxD77qD9YZ_ikIZprT21ZZNTKUwzfvnWLAIoeug4fiTXTIuMAS9Cf2AEKhTftQHt7_rrqNXktEkcugcLBpuExLXbVGgEie4-pa80Wo/s1600/15062011188.jpg" onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}"><img alt="" border="0" height="400" id="BLOGGER_PHOTO_ID_5620565675376570626" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiP8rzRC2L8uXUiphscMAspqRDida3kcVhLTpLEzRxD77qD9YZ_ikIZprT21ZZNTKUwzfvnWLAIoeug4fiTXTIuMAS9Cf2AEKhTftQHt7_rrqNXktEkcugcLBpuExLXbVGgEie4-pa80Wo/s400/15062011188.jpg" style="float: right; height: 320px; margin-bottom: 10px; margin-left: 10px; margin-right: 0px; margin-top: 0px; width: 180px;" width="223" /></a><b><span style="font-family: arial;">Zilele trecute, Răzvan m-a dus să-mi arate unde a locuit Boileau pe vremea când Arondismentul 16 era un fel de sat mai răsărit, nu cartierul <i style="mso-bidi-font-style: normal;">fric et frime</i> care e astăzi. Dar, în ordine geografic-cronologică, mai întâi am ajuns la hanul unde-şi bea el (Boileau, nu Răzvan) minţile cu colegii de breaslă (<i style="mso-bidi-font-style: normal;">Le Mouton Blanc</i>, 40 rue d’Auteuil), şi abia apoi acolo unde una dintre celebrele vâsle negre cu scris roşu ne informează că pe undeva prin preajmă se termina grădina poetului – casa, curios lucru pentru un oraş care-şi conservă clădirile, nu mai există. În schimb, la limita grădinii boileşti se află acum <i style="mso-bidi-font-style: normal;">une rue privée</i> închisă cu grilaj şi botezată, cum altfel, Hameau Boileau. Şi cum îmi lungeam eu gâtul, mâinile şi telefonul să fac poze, profitând de ocaziile când se deschidea poarta pentru câte o maşină, a apărut deodată un omuleţ panicat, care ne-a şuşotit conspirativ să terminăm cu pozatul, pentru că <i style="mso-bidi-font-style: normal;">vos visages ont été déjà envoyés à la Préfécture de Police</i>, având în vedere că <i style="mso-bidi-font-style: normal;">il y a des ministres qui habitent ici</i>. Prefectura de Poliţie încă nu a dat nici un semn şi nici nu cred că o să dea vreodată, cu excepţia coincidenţei nefericite a unui atac terorist asupra cătunului cu miniştri, lucru destul de puţin probabil, pentru că la vreo două case mai jos, într-o curticică înghesuită cu gardul încoronat cu flori uscate, se găseşte ambasada Algeriei. Ceea ce merită reţinut este însă faptul că justiţia poetică e doar o ficţiune întreţinută de seminariile de literatură, pentru că, iată, săracul Boileau nici aici (nici acum) n-a scăpat de ei!</span></b></span> </div>
<div style="text-align: justify;">
<b><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><span lang="RO" style="font-size: 12.0pt;"><br /></span></span></span></b></div>
<b><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><br /></span></span></b>
<span lang="RO" style="font-size: 12.0pt;"><br /></span></div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-15992643033591299952011-06-11T11:41:00.001+02:002013-09-19T17:27:47.682+02:00... and Argentinian Tango<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div class="MsoNormal" style="text-align: left; text-indent: 14.2pt;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong>One hot summer’s day I stopped in the </strong></span></span><st1:state st="on"><st1:place st="on"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong>New York</strong></span></span></st1:place></st1:state><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong> subway hypnotized by what I saw. A middle-aged couple was dancing an Argentinian tango, describing around them an invisible circle in which only the two of them existed, the man and the woman, and a dusty cassette player on the ground beside them. The man and the woman were neither ugly nor beautiful, neither young nor old. They were dressed in black, their clothes were tidy but worn, the man’s black trousers shone with a greasy sheen. They danced seriously, modestly, without emotion, without superfluous movements, with no desire to please. The crowd around them was becoming steadily larger. I wondered what it was that had made the New Yorkers, who trip over musicians, entertainers and beggars of all kinds at every step, what it was that had made the inhabitants of a city which never stops for a second miss their train and stop by the modest Argentinian tango dancers.</strong></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong> </strong></span></span></div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: left; text-indent: 14.2pt;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong>The reason for the hypnotic voyeurism of the crowd, and my own, seems to me to have been the truth of the scene. The dancers carried out their dance as though it were the only thing they knew, they laid out their only possession, performing the rhythm as their deepest intimate truth. The Argentinian tango was their identity card, their fingerprint, their name and surname, their selves.</strong></span></span><o:p><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong> </strong></span></span></o:p></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong> </strong></span></span><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong>(Dubravka Ugrešić, </strong></span></span><i style="mso-bidi-font-style: normal;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong>The Culture of Lies</strong></span></span></i><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong>, 1995)</strong></span></span><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong> </strong></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><strong><br /></strong></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<object height="349" width="425"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/-kX5j_WJY-c?version=3&hl=en_US&rel=0"><param name="allowFullScreen" value="true"><param name="allowscriptaccess" value="always"><embed src="http://www.youtube.com/v/-kX5j_WJY-c?version=3&hl=en_US&rel=0" type="application/x-shockwave-flash" width="425" height="349" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true"></embed></object></div>
</div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-12490600815529667272011-06-10T20:09:00.003+02:002013-09-19T17:21:40.415+02:00Balkan Blues...<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div class="MsoNormal" style="text-align: left; text-indent: 14.2pt;">
<b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;">That’s the kind of song which torments with its caress. And the more we surrender to that caress, the harder it becomes to part from its torment. The sharp edge cuts even deeper; just as steel chains dig more deeply into the body the more it resists.</span></span></b></div>
<div style="text-align: left;">
<b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"> </span></span></b><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"> The finale here is the beginning, nowhere completed, always open. A projection into the unmeasurable. In their initial arrangement these songs cannot ‘end’ at all, and one feels that they ought not to end, to ‘become what they are’. It’s the kind of song that gives that special impression: that ‘after it there is nothing’, no life – an inexpressible and indescribable impression. In their monotony and eternal inner sameness, in their plumbing of eternally the same depths, they become even stronger, deeper, more powerful. That lack of completion is their very essence. And that is why it is inevitable that there should be that constant sense of something ‘remaining’ which can never be experienced but which unavoidably remains.</span></span></b></div>
<div style="text-align: left;">
<b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;">(Vladimir Dvorniković, </span></span></b><i style="mso-bidi-font-style: normal;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;">The Psychology of Yugoslav Melancholy</span></span></b></i><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;">, 1917)</span></span></b> </div>
<div style="text-align: left;">
<br /></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-size: 12.0pt;"><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><object height="349" width="425"><embed src="http://www.youtube.com/v/BM5vSg6bFW4?version=3&hl=en_US&rel=0" type="application/x-shockwave-flash" width="425" height="349" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true"></embed></object></b></span></span></span></div>
</div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-28540491218978943142011-06-06T11:50:00.004+02:002013-09-19T17:23:56.480+02:00Paranteză la petrecerea interbelică<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div align="left" style="text-align: justify;">
<strong><span style="font-size: small;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;">Azi-dimineaţă am constatat două fenomene strâns legate unul de altul, şi anume: cum mă pregăteam eu să mă lansez vajnic pe blog cu un post bosumflat despre cum, dacă nu scriu eu, nu se îngrijeşte nimeni de bunăstarea lui - ceea ce e, în acelaşi timp, fals şi absurd: cine altcineva să se îngrijească de el? - am dat peste două ditamai comentarii de la Carmen (le găsiţi <a href="http://cafemitteleuropa.blogspot.com/2011/05/petrecere-interbelica-la-cafe.html#comments">aici</a>, dacă n-aveţi răbdare să umblaţi după ele), absolut savuroase, care nu numai că-mi infirmă teoria, ci mă trimit direct la al doilea fenomen, <i>comme quoi</i> sarea şi piperul cafenelei se mută, încet-încet, de la conţinut la comentarii şi de la patron la clienţi, ceea ce corespunde, în fond, menirii oricărei cafenele care-şi merită cât de cât numele. Aşa că, dragii mei, să nu vă miraţi dacă peste vreo şaptezeci de ani, aşa, o să apară şi pe Café Mitteleuropa o plăcuţă ca aia de pe Closerie des Lilas, în care să se spună că aici au mâncat, băut, scris, desenat şi benchetuit marile personalităţi ale momentului :) Astea fiind voi, dacă n-am fost suficient de clară.</span></span></strong></div>
</div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-41945293959229314232011-05-27T21:50:00.005+02:002013-09-19T17:24:14.388+02:00Petrecere (interbelică) la Cafe Mitteleuropa<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><b>Avem una bucată idee de la Carmen (v. <a href="http://cafemitteleuropa.blogspot.com/2011/05/petrecere-la-cafe-mitteleuropa.html">comentariile la primul post </a>pe tema asta), şi anume o petrecere interbelică. Ia să facem o încercare, să vedem dacă v-ar plăcea.</b></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><b><br /></b></span>
<b><object height="349" width="425"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/ZHrNe9WXBkE?fs=1&hl=en_US&rel=0"><param name="allowFullScreen" value="true"><param name="allowscriptaccess" value="always"><embed src="http://www.youtube.com/v/ZHrNe9WXBkE?fs=1&hl=en_US&rel=0" type="application/x-shockwave-flash" width="425" height="349" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true"></embed></object></b></div>
<div style="text-align: left;">
<b><object height="349" width="425"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/dgCACz33SVw?fs=1&hl=en_US&rel=0"><param name="allowFullScreen" value="true"><param name="allowscriptaccess" value="always"><embed src="http://www.youtube.com/v/dgCACz33SVw?fs=1&hl=en_US&rel=0" type="application/x-shockwave-flash" width="425" height="349" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true"></embed></object></b></div>
</div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com8tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-32594703156827947482011-05-27T08:38:00.006+02:002013-09-19T17:24:30.761+02:00Scurt intermezzo la povestea caselor, sau Se poate şi mai rău<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div align="left" style="text-align: justify;">
<b><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;">Ca să vedeţi că nu vorbesc prostii şi că această poveste a caselor poate fi chiar mai coşmarescă decât spuneam (şi îmi imaginam) eu, daţi un click pe <a href="http://eco.rue89.com/2011/05/26/se-loger-a-paris-chronique-banale-dune-quete-impossible-205922">linkul de aici</a>. Partea bună a acestei istorii este că Oanei probabil îi va creşte considerabil moralul aflând că vânătoarea ei de case şi ofertele bizare cu care a avut de-a face au fost de fapt <i>a walk in the park</i>, iar eu ajung să cred, încet-încet, că trei luni jumate de alergat prin oraş şi renovat poduri nu sunt o alternativă chiar atât de proastă, până la urmă. Pe de altă parte, acum avem dovada clară că dificultăţile locative n-au nimic de-a face cu xenofobia, deci ne putem apuca de întemeiat Asociaţia Chiriaşilor Exasperaţi fără Frontiere. Şi, în sfârşit, morala: vreţi să vă stabiliţi la Paris? Faceţi-vă prieteni!</span></span></b></div>
</div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-83081694285655560602011-05-26T11:51:00.003+02:002013-09-19T16:59:39.355+02:00Petrecere la Cafe Mitteleuropa<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b>Cafe Mitteleuropa vrea să organizeze o petrecere, dar nu ştie când şi, mai ales, unde. Aşa că haideţi să începem, poate aşa vedem încotro ne duce.</b></span></span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /></b></span></span></div>
<span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;"><b><br /><object height="349" width="425"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/Vx1gVPZKYhI?fs=1&hl=en_US&rel=0"><param name="allowFullScreen" value="true"><param name="allowscriptaccess" value="always"><embed src="http://www.youtube.com/v/Vx1gVPZKYhI?fs=1&hl=en_US&rel=0" type="application/x-shockwave-flash" width="425" height="349" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true"></embed></object></b></span></span></div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com11tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-49660657289617233652011-05-26T00:48:00.003+02:002013-09-19T17:15:56.306+02:00Caut locuinţă. La Paris – partea a cincea: Cum cumpără trei doctoranzi un frigider<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify;">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;">Precizări preliminare: dacă aţi urmărit cu atenţie şi răbdare primele patru părţi, probabil că v-aţi prins până acum că am ajuns la Paris la începutul lui octombrie, cu intenţia lăudabilă de a-mi termina teza. Numai că asta presupunea un loc unde să stau până când proiectul cu pricina va fi fost dus la îndeplinire, lucru complicat – şi simplificat, în aceeaşi măsură, oricât de incredibil ar părea – de faptul că, simultan, Răzvan avea de făcut un stagiu de cercetare de opt luni, în acelaşi Paris, dar pentru altă teză. A lui. Ceea ce n-am anticipat a fost dificultatea de a găsi o casă care să corespundă măcar parţial acestor nevoi. Iar după celebra escrocherie imobiliară de care tocmai ce vorbeam, şansele au scăzut considerabil. Una peste alta, găsirea casei a durat vreo două luni jumate, plus timpul necesar pentru a o face locuibilă, adică încă vreo lună. Unde am stat în tot timpul ăsta? Păi, la Anca – până la sfârşitul lui octombrie. După care, până spre jumătatea lui ianuarie, la Oana. Acum, luaţi cea mai tare tabără în care aţi fost vreodată, dacă aţi fost, înmulţiţi-o cu cât vreţi voi şi veţi avea o idee vagă despre cum a fost perioada asta, de care aparţine şi sceneta de mai jos (ţin să precizez că titlul este oarecum inexact, având în vedere că la foarte scurtă vreme după asta Oana a devenit doctor de-a binelea).</span></span></b></span></div>
<div style="text-align: justify;">
<b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"> </span></span></b></div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify;">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><o:p><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"> </span></span></b></o:p></span></div>
<div style="text-align: justify;">
<b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"> </span></span></b></div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify;">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;">Aşadar, cum cumpără trei doctoranzi un frigider?</span></span></b></span></div>
<div style="text-align: justify;">
<b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"> </span></span></b></div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: justify;">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><o:p><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"> </span></span></b></o:p></span></div>
<div style="text-align: justify;">
<b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"> </span></span></b><span lang="RO"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;">Din categoria „desene animate cu noi şi Oana” ar fi, printre altele, momentul când s-a decis cumpărarea unui nou frigider, având în vedere că cel aflat în dotarea apartamentului nu se mai închidea decât proptit cu un scaun. Vorbit cu proprietara, dat acord. Daaar... Frigiderul locuia într-un dulap. Dulapul lui special de frigider. Făcut după măsura vechiului frigider, deci noul frigider, obligat-forţat, trebuie să fie încastrabil şi de aceeaşi dimensiune, deoarece dulapul Antilopei (pe proprietara Oanei o cheamă Antiope, faza cu Antilopa este numele ei de alint) este inamovibil. Bun. Aşadar, să măsurăm frigider. Nu tu metru, nu tu riglă. Moment în care mie îmi vine ideea genială să-l măsurăm cu o sforicică. Nouă dramă: nu există destulă sforicică şi pentru frigider, şi pentru dulap. Şi iarăşi îmi vine o idee genială: la ce naiba să măsori frigiderul, când poţi măsura doar dulapul? Oricum frigiderele sunt cam standard (sau ar trebui să fie, în capul meu; în realitate, desigur, nu sunt). Bun. Se măsoară, aşadar, dulapul. Se pun post-ituri pe sforicică în punctele-cheie. A doua zi, eu mă duc la mercerie, Oana şi cu Răzvan la Darty. Şi încep ei să se plimbe prin prăvălie cu sforicica, tot măsurând la frigidere. Până apare o tanti: „Puis-je vous renseigner?”, zice ea cu blândeţe. Îi explică Oana ce şi cum şi că uite, astea sunt dimensiunile. La care tanti răspunde că o să trimită dumneaei pe cineva la Oana acasă ca să facă măsurătorile, pentru că „avec un bout de ficelle, ce n’est pas évident” şi să nu ne facem griji, că-i gratis. Iar faza cu „asta este o tradiţie culturală românească” (sfoara, adică) probabil că nu prea a convins-o. Aşa că după câteva zile a venit un domn şi a luat măsuri. Frigiderul propriu-zis a ajuns a doua zi. Cu o reducere de 100 de euro, pentru că aveau unul returnat de un francez căruia </span></span></b><i><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;">nu</span></span></b></i><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"> i-a încăput în dulap. Dacă l-a măsurat cu ruleta... În orice caz, electrocasnicele s-au mişcat mai repede decât </span></span></b><i><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;">les plombiers</span></span></b></i><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"> care trebuiau să schimbe sifonul din baie şi care au fost angajaţi cu mai bine de două luni înainte. Ca să nu mai vorbim de geamgii, de care ne vom ocupa în episodul următor. Dar, nu-i aşa, suntem la Paris, iar asta ne ocupă tot timpul...</span></span></b></span></div>
</div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-54630487973681556452011-05-21T09:10:00.005+02:002013-09-19T17:29:20.337+02:00Ofertă specială<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div align="left" style="text-align: justify;">
<b><span style="font-family: arial;"><span style="font-size: 100%;">Pentru că azi este o zi un pic mai altfel decât alte zile, vă propun să ne adunăm la o <a href="http://www.youtube.com/watch?v=g2hhebNL6ug">cafea cu cântec</a> şi să le sărbătorim pe Ileana, pe Delia, pe Dorica şi pe toţi apropiaţii noştri aflaţi, în diverse feluri şi din diverse pricini, departe. La mulţi ani! :)</span></span></b></div>
</div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-86266928177672566612011-05-18T12:17:00.004+02:002013-09-19T17:29:57.717+02:00No woman, no cry<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;">Bun, Ana m-a luat la rost pentru ultimele trei posturi: că, adică, ce-i cu atâtea vaiete şi lacrimi şi despărţiri şi nu ştiu ce, lucruri vesele nu se mai află? Acuma, cred că mi-ar fi puţintel cam dificil să găsesc, de pildă, un tango vesel - e adevărat că uneori versurile pot fi ele mai şăgalnice, aşa, dar muzica... Drept pentru care, am făcut o voltă şi am trecut la milonga - şi nu orice milonga, ci taman cea care îmi serveşte mie drept sonerie la telefon, spre disperarea tuturor celor care se întâmplă să fie în apropiere. Şi, întru aducere-aminte de vremea când tangoul era încă la începuturi, o chestie trăsnită, migrantă, eteroclită şi <i>men-only</i>, iată şi ilustraţia.</span></b><br />
<br />
<object height="349" width="425"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/S-mkR-KoPts?fs=1&hl=en_US&rel=0"></param>
<param name="allowFullScreen" value="true"></param>
<param name="allowscriptaccess" value="always"></param>
<embed src="http://www.youtube.com/v/S-mkR-KoPts?fs=1&hl=en_US&rel=0" type="application/x-shockwave-flash" width="425" height="349" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true"></embed></object><br />
<br />
<object height="349" width="560"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/8TNzCiy8iaY?fs=1&hl=en_US&rel=0"></param>
<param name="allowFullScreen" value="true"></param>
<param name="allowscriptaccess" value="always"></param>
<embed src="http://www.youtube.com/v/8TNzCiy8iaY?fs=1&hl=en_US&rel=0" type="application/x-shockwave-flash" width="560" height="349" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true"></embed></object></div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com4tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-85508657711370554132011-05-17T17:21:00.002+02:002013-09-19T17:35:17.024+02:00Breakup over Coffee<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div align="left" style="text-align: left;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><b>Ei, am ascultat tango, am ascultat Nick Cave, n-ar fi rău să revenim şi la lucruri mai autohtone. N-o să vă spun cum am primit eu cântecelul ăsta, de la cine şi, mai ales, când. Dar aţi observat vreodată câte despărţiri se întâmplă la caf(en)ea? Corectaţi-mă dacă greşesc.</b></span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><b><br /></b></span></div>
<object height="349" width="425"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/yaUwrIyKiNk?fs=1&hl=en_US&rel=0"><param name="allowFullScreen" value="true"><param name="allowscriptaccess" value="always"><embed src="http://www.youtube.com/v/yaUwrIyKiNk?fs=1&hl=en_US&rel=0" type="application/x-shockwave-flash" width="425" height="349" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true"></embed></object></div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com4tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-23470318753121606202011-05-15T00:59:00.001+02:002013-09-19T17:02:07.494+02:00The Weeping Song<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><strong>Nu ştiu cum vi se pare vouă... but it gives me the creeps.</strong></span></div>
<br />
<br />
<object height="349" width="425"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/TqhOVY58zIo?fs=1&hl=en_US&rel=0"></param>
<param name="allowFullScreen" value="true"></param>
<param name="allowscriptaccess" value="always"></param>
<embed src="http://www.youtube.com/v/TqhOVY58zIo?fs=1&hl=en_US&rel=0" type="application/x-shockwave-flash" width="425" height="349" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true"></embed></object></div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-30499488923987120222011-05-13T22:53:00.003+02:002013-09-19T17:18:45.355+02:00Primul tango la Paris<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-size: small;"><b><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;">Ştiu că întrerup threadul cu casele şi Carmen iarăşi o să mă certe, dar zău că nu mai am răbdare... Dacă vă place, mai sunt şi altele de unde a venit ăsta - de fapt, astea, că-s mai multe :)</span></b></span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-size: small;"><b><span style="font-family: arial;"><br /></span></b></span><object height="349" width="560"><embed src="http://www.youtube.com/v/tRo-blKqQuE?fs=1&hl=en_US&rel=0" type="application/x-shockwave-flash" width="560" height="349" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true"></embed></object><span style="font-size: 100%;"><b><span style="font-family: arial;"><br /></span></b></span><span style="font-size: 100%;"><b><span style="font-family: arial;"><br /></span></b></span><span style="font-size: 100%;"><b><span style="font-family: arial;">Tango </span></b></span><span style="font-style: italic;"><span style="font-size: 100%;"><b><span style="font-family: arial;">Quién Hubiera Dicho</span></b></span></span> (1932) <span style="font-size: 100%;"><b><span style="font-family: arial;"><br /></span></b></span><strong>Letra de Luis César Amadori</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong>Música de E. Sciammarella</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong>Canta: Adriana Varela</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> Qué cosas, hermano, que tiene la vida,</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> Yo no la quería cuando la encontré;</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> Hasta que una noche me dijo resuelta,</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> Ya estoy muy cansada de todo, y se fue.</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> Qué cosas, hermano, que tiene la vida,</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong>Desde aquella noche la empecé a querer. </strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> Cuántos sacrificios hice pa’ olvidarla,</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> En cuántos fandangos mi vida perdí;</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> Quién hubiera dicho que por su cariño</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong>diera tantos tumbos como los que dí.</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong>He tirado la vida por los cafetines</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> pa’ mostrarle a todos que ya la olvidé;</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> pero todo es grupo y al quedarme a solas,</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> he llorado, hermano, como una mujer. </strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> Dos años enteros la tuve a mi lado,</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> y nunca ni en sueños quererla pensé;</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> quién iba a decirme que loco yo un día,</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> la vida daría por verla otra vez.</strong></div>
<span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> Que cosas, hermano, que tiene la vida,</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong>
desde aquella noche la empecé a querer.
</strong><br />
<strong><br /></strong>
<strong>Cuántos sacrificios hice pa' olvidarla,</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> en cuántos fandangos mi vida perdí;</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> Quién hubiera dicho que por su cariño</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong>diera tantos tumbos como los que dí.</strong><br />
<strong>He tirado la vida por los cafetines</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> pa’ mostrarle a todos que ya la olvidé;</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> pero todo es grupo y al quedarme a solas,</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> he llorado, hermano, como una mujer.
</strong><br />
<span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> Qué cosas, hermano, que tiene la vida,</strong><span style="font-size: 100%;"><span style="font-family: arial;"><strong><br /></strong></span></span><strong> desde aquella noche la empecé a querer.</strong></div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-5780717342227812841.post-24978830048483135222011-05-13T22:49:00.000+02:002013-09-19T17:37:58.534+02:00Caut locuinţă. La Paris - partea a patra<div dir="ltr" style="text-align: left;" trbidi="on">
<div class="MsoNormal" style="text-align: left;">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>Mai 2011, cu trimitere la sfârşitul lui martie 2011</b></span></span></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b> </b></span></span></div>
<div class="MsoNormal" style="text-align: left;">
<span lang="RO" style="mso-ansi-language: RO;"><o:p><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b> </b></span></span></o:p></span></div>
<div style="text-align: left;">
<span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b> </b></span></span><span lang="RO"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>Vă rămăsesem datoare cu nişte lămuriri în ce-i priveşte pe falşii mei proprietari şi iată că vi le dau. Graţie eforturilor reunite ale poliţiei din Paris, Toulouse şi alte locuri pe care pot doar să le presupun, în cele din urmă i-au identificat pozitiv, vorba americanilor. Şi sunt după cum urmează: respectabilul domn Michel Bonnardel, alias M. Abbachi, alias... (mai avea un nume, tot fals, dar pe ăsta l-am uitat), căutat pentru escrocherii imobiliare multiple (păi na, dacă numai la cămăruţa aia am fost 25 pe care ne-a tras în piept, dintre care 23 francezi! şi pot să spun în apărarea mea că măcar eu l-am văzut în carne şi oase şi i-am dat banii contra chitanţă – e drept, nulă – pe când ceilalţi, mai puţin a doua persoană non-franceză, şi anume o italiancă, i-au trimis prin poştă, virament bancar şi alte instrumente financiare...)</b></span></span><span style="mso-spacerun: yes;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b> </b></span></span></span><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>şi nu numai. Pe „nu numai” l-am aflat la ultima întrevedere cu doamna brigadier care se ocupă de această chestiune şi care mi-a spus că nici poliţiei din Bruxelles nu i-ar displăcea să-l vadă. Recunosc că m-a luat gura pe dinainte şi am întrebat-o „Dar acolo ce-a făcut, a furat ciocolată?”, iar ea s-a uitat cam urât vreo două secunde, până când s-a convins că nu vorbeşte neseriozitatea din mine. Şi nu, n-a furat ciocolată, nici n-a vandalizat statuia aia pişăcioasă şi, cu atât mai puţin, sediul instituţiilor europene. Pur şi simplu a spălat bani. Nu mă întrebaţi cum a procedat, că nu mă pricep, şi nici ai cui erau banii – nu cred că mi-ar plăcea să ştiu. Oricum, pentru un domn de şaptezeci de ani, pare să aibă o viaţă destul de palpitantă. Şi ştiţi care e faza cea mai tare? Că la un moment dat, între plângerea la comisariat şi prima întâlnire cu poliţiştii înarmaţi cu poze, am primit de la dumnealui... o scrisoare. Recomandată. Şi semnată, din nu se ştie ce motiv, cu ambele nume false. Pe adresa mea „oficială”, adică la Anca. Şi în scrisoarea asta zicea cum că o să fie la Paris în data..., la ora..., dacă încă mai vreau să recuperez cheile, iar dacă nu se oferea magnanim să-mi ramburseze avansul. Scrisoarea am dus-o la poliţie (nu vă faceţi iluzii, nu le scanează, amprentează şi analizează ADN-ul din saliva suspectului, asta se întâmplă doar în filme) şi n-am avut curiozitatea să mă prezint la rendez-vous. Dar, dacă asta se voia un fel de poantă, nu m-a amuzat absolut deloc. Ca şi vestea că a doua persoană, respectiv duduia cu vizita, e cel puţin pe jumătate româncă. Româncă de culoare, într-adevăr, şi cu nume de familie unguresc, dar fapt e că... Şi uite aşa s-a dărâmat şi mitul cu „nu furăm de la ai noştri”! Cât despre mitica nevastă (româno-maghiară, cântăreaţă, deţinătoare de apartament lângă Saint-Germain-des-Prés şi primadonă pe CD-ul care între timp a intrat în zestrea comisariatului arondismentului 4)... ei bine, ea este toate aceste lucruri, ba chiar mai mult decât atât, însă în nici un caz nevasta moşului, pe nici un nume. Atâta doar că a făcut prostia monumentală să-i închirieze respectivul apartament pentru vreo două săptămâni, aranjament în urma căruia s-a ales cu câteva obiecte lipsă (şi nu era vorba de CD-uri) şi un cec fără acoperire. Aşadar, cam asta e istoria cu </b></span></span><i style="mso-bidi-font-style: normal;"><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b>monsieur</b></span></span></i><span style="font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;"><span style="font-size: small;"><b> Abbachi, iar efectul ei imediat – dincolo de reducerea drastică a unui buget nu tocmai semnificativ în sine – a fost mutarea domiciliului la Oana, alături de valize, şi o frustrantă, epuizantă şi pe alocuri hilară vânătoare de case, care a durat până prin decembrie. Când am găsit. Dar oare ne-am mutat imediat? Fireşte că nu. De ce? O să vedeţi. Mă rog, o să citiţi.</b></span></span></span></div>
</div>
Cafe Mitteleuropahttp://www.blogger.com/profile/05713792841702014519noreply@blogger.com0