Afinităţi elective

Poţi spune multe despre un om după afinităţile lui elective. Iar eu, din câte se pare, am probleme serioase. Pentru că până acum aproape toţi preferaţii mei de la şcoală intră în două categorii mari şi late: oile negre şi rataţii. Nu-mi dau seama dacă aici intervine atracţia naturală a fetei cuminţi pentru indivizii periculoşi – ar fi destul de bizar, în sensul de sick and twisted, ţinând seama că am de aproape trei ori vârsta lor. O variantă mai plauzibilă ar fi că pe undeva, în adâncul adâncului, acolo unde ţinem lucrurile la care nu prea vrem să ne gândim, ştiu că întotdeauna voi fi, într-un fel sau altul, una dintre ei; că întotdeauna o să caut marginile şi ungherele, periferia, graniţa, chiar dacă această periferie poartă denumirea absolut paradoxală de Europă „Centrală”.

Ce nu suport, însă, sunt eminenţele cenuşii, inteligenţele reci, calculul – pentru că există aşa ceva şi printre elevii de ciclul doi. Fără excepţie, este vorba de copii drăguţi şi deştepţi care ştiu foarte bine că sunt aşa. Până aici, nimic grav. Dacă n-ar fi faptul că unii dintre aceşti copii drăguţi şi deştepţi adaugă la conştiinţa propriei superiorităţi un dezinteres total faţă de restul lumii. Din punctul lor de vedere, regulile sunt pentru proşti, iar ei, nefiind proşti, sunt dincolo de reguli. Nu că le-ar încălca, nici vorbă. Nu într-o manieră cuantificabilă şi sancţionabilă, în orice caz. Frizează insolenţa, dar nu devin niciodată de-a dreptul insolenţi. La ore, de regulă, răspund impecabil, dar reuşesc cumva să distileze în răspunsurile respective secole de dispreţ aristocratic faţă de plebeul de la catedră. În cazul lor, până şi politeţea devine o impertinenţă. Şi, când te uiţi la ei, ţi se nasc în minte eseuri întregi despre dimensiunea subiectivă – sau aspectul psihologic, dacă preferaţi – al răscoalelor ţărăneşti şi al dictaturii proletariatului.

Nu prea ştiu ce să fac cu ei. În afară de a-i ignora, bineînţeles. Asta îi sâcâie teribil. O altă variantă ar fi să instalăm un cuier solid în hol, cam la înălţimea primului etaj, şi să-i atârnăm acolo de gulerele de la haină ca să vadă cum este să fii, la propriu, deasupra tuturor. Dar asta ne-ar ajuta pe noi, nu pe ei. Sper, pentru binele lor, că există cineva care poate să le explice mai bine decât mine câte lucruri au de pierdut dacă o mai ţin mult aşa. Cum vor sfârşi prin a avea o mulţime de sicofanţi şi de curteni, plus un alai de alte făpturi gravitându-le intimidate pe orbită, dar foarte puţini prieteni. Cum vor rata întâlniri, oameni şi locuri care le-ar fi plăcut, dacă n-ar fi crezut că pot cântări totul dintr-o privire. Cum unii dintre ei se vor pierde pe parcurs, iar alţii, cu toate succesele lor, nu vor fi niciodată mulţumiţi. Dar asta se întâmplă, probabil, doar în filmele cu Robin Williams...