Astăzi este a treia luni de şcoală. Fac progrese
nebănuite pe ramură: dacă nu mă răpune durerea de gât, până la sfârşitul anului
o să ajung să sun ca Adriana Varela şi mă trece Ionuţ la alto. În schimb, cele
două ore de permanenţă s-au desfăşurat într-o relativă linişte, iar coada de la
cantină a arătat cât de cât a coadă, spre deosebire de grămada absolut
dezorganizată de săptămâna trecută.
Între noi fie vorba, asta mă întristează profund, pentru că pare să le dea dreptate colegilor mei, care susţin că „uneori trebuie să urli la copii ca să obţii ceva” (Tarek şi Anicet) şi „nu trebuie să-ţi fie niciodată milă de elevi; cu elevii trebuie să fii rea” (Alessandra). Singura care mă înţelege e Fadoua, dar ea nu se pune, pentru că este mediatoarea, deci face parte dintre cei autorizaţi să le pese. Slujba noastră, în schimb, este să-i „dresăm” – din nou, Alessandra dixit.
Eu aş folosi alt cuvânt. Şi, pe cât posibil, alte metode. Dar adevărul este că nimeni nu prea are timp de aşa ceva. Ei sunt patru sute – noi, în clipa asta, patru. Mai exact, doi africani, un magrebian şi cu mine. Plus Alessandra, dar ea se ocupă de copiii cu handicap – şi nu, nu urlă la ei, nici nu îi mână de la spate cu biciul, probabil că ceea ce-mi spune mie este cursul teoretic, iar alternativele se predau în seminar. Încă n-am ajuns acolo...
Dintre ceilalţi trei, doi sunt baschetbalişti, unul doctor în drept. Bărbaţi, în plus. Cu incontestabilul avantaj al unei voci sonore, la care se adaugă experienţa parentală (Bernard), francezitatea, fie ea şi periferică (scuzaţi barbarismul, dar francofonia e altceva), şi – ei, da – postcolonialitatea, o calitate deloc de lepădat într-o şcoală unde numele non-franţuzeşti le iau pe cele neaoşe în proporţie de 6-7 la 1.
Copiii nu agreează ambiguitatea, ştiam asta de multă vreme. Nu există nimic mai direct decât un copil. Umbrele, nuanţele, echivocul şi jumătăţile de măsură sunt invenţii ale adulţilor. Prin urmare, diferenţele non-vizibile şi insuficient marcate le pun întotdeauna probleme. Pentru moment, nu sunt prea lămuriţi ce să înţeleagă din mine – este exact inversul situaţiei din Homi Bhabha: sunt almost different, but not quite. Sesizează accentul străin mult mai bine decât oamenii mari, dar nu e destul de puternic; sesizează şi greşelile (sau hipercorectitudinile), dar nu sunt destul de multe (asta datorită mai ales lui Isabelle, care îmi administrează, fără să vrea şi fără să ştie, un curs practic intensiv de franceză vernaculară la fiecare vizită, dislocând puţin câte puţin limba lui Voltaire în favoarea variantei ei mai şugubeţe); necazul e că nimic din toate astea nu se asortează cu culoarea. „Tu ce eşti?”, m-a întrebat unul dintre cei mai mici într-o dimineaţă. „Om”, i-am răspuns foarte serios. „Nu, în afară de asta...”, s-a inflamat el, „vreau să spun că nu eşti chiar franţuzoaică...” (mi-a plăcut cum a apăsat pe chiar; de fapt, a fost încă şi mai senzaţional de atât, pentru că a spus pas tout à fait, adică nu complet, nu de-a dreptul, nu de-adevăratelea franţuzoaică, de parcă m-aş fi îmbrăcat în pielea asta special ca să-i derutez pe ei). „E spanioloaică, tăntălăule, nu vezi ce păr are?”, i-a tăiat-o una dintre fete. QED...
Între noi fie vorba, asta mă întristează profund, pentru că pare să le dea dreptate colegilor mei, care susţin că „uneori trebuie să urli la copii ca să obţii ceva” (Tarek şi Anicet) şi „nu trebuie să-ţi fie niciodată milă de elevi; cu elevii trebuie să fii rea” (Alessandra). Singura care mă înţelege e Fadoua, dar ea nu se pune, pentru că este mediatoarea, deci face parte dintre cei autorizaţi să le pese. Slujba noastră, în schimb, este să-i „dresăm” – din nou, Alessandra dixit.
Eu aş folosi alt cuvânt. Şi, pe cât posibil, alte metode. Dar adevărul este că nimeni nu prea are timp de aşa ceva. Ei sunt patru sute – noi, în clipa asta, patru. Mai exact, doi africani, un magrebian şi cu mine. Plus Alessandra, dar ea se ocupă de copiii cu handicap – şi nu, nu urlă la ei, nici nu îi mână de la spate cu biciul, probabil că ceea ce-mi spune mie este cursul teoretic, iar alternativele se predau în seminar. Încă n-am ajuns acolo...
Dintre ceilalţi trei, doi sunt baschetbalişti, unul doctor în drept. Bărbaţi, în plus. Cu incontestabilul avantaj al unei voci sonore, la care se adaugă experienţa parentală (Bernard), francezitatea, fie ea şi periferică (scuzaţi barbarismul, dar francofonia e altceva), şi – ei, da – postcolonialitatea, o calitate deloc de lepădat într-o şcoală unde numele non-franţuzeşti le iau pe cele neaoşe în proporţie de 6-7 la 1.
Copiii nu agreează ambiguitatea, ştiam asta de multă vreme. Nu există nimic mai direct decât un copil. Umbrele, nuanţele, echivocul şi jumătăţile de măsură sunt invenţii ale adulţilor. Prin urmare, diferenţele non-vizibile şi insuficient marcate le pun întotdeauna probleme. Pentru moment, nu sunt prea lămuriţi ce să înţeleagă din mine – este exact inversul situaţiei din Homi Bhabha: sunt almost different, but not quite. Sesizează accentul străin mult mai bine decât oamenii mari, dar nu e destul de puternic; sesizează şi greşelile (sau hipercorectitudinile), dar nu sunt destul de multe (asta datorită mai ales lui Isabelle, care îmi administrează, fără să vrea şi fără să ştie, un curs practic intensiv de franceză vernaculară la fiecare vizită, dislocând puţin câte puţin limba lui Voltaire în favoarea variantei ei mai şugubeţe); necazul e că nimic din toate astea nu se asortează cu culoarea. „Tu ce eşti?”, m-a întrebat unul dintre cei mai mici într-o dimineaţă. „Om”, i-am răspuns foarte serios. „Nu, în afară de asta...”, s-a inflamat el, „vreau să spun că nu eşti chiar franţuzoaică...” (mi-a plăcut cum a apăsat pe chiar; de fapt, a fost încă şi mai senzaţional de atât, pentru că a spus pas tout à fait, adică nu complet, nu de-a dreptul, nu de-adevăratelea franţuzoaică, de parcă m-aş fi îmbrăcat în pielea asta special ca să-i derutez pe ei). „E spanioloaică, tăntălăule, nu vezi ce păr are?”, i-a tăiat-o una dintre fete. QED...
No comments:
Post a Comment