Vreau acasă.
Vreau la părinţii mei, cu verva lor napolitană, şi la bunica mea austro-ungară.
Vreau să-l aud pe bunicul povestind ce a mai făcut pe ceea ce toată familia
numeşte, cât se poate de serios, „domeniul” meu – de fapt, o bucăţică minusculă
de pământ pe malul râului, între dealuri, unde a fost odinioară o moară şi unde
strămătuşa care îşi comanda toaletele la Viena şi corsetele la Budapesta
creştea, spre oroarea sătenilor, crini. Vreau să văd cum se încreţeşte
pământul, vreau liniştea dealurilor din Ardeal şi festivalul de literatură de
la Timişoara. Şi, mai mult decât orice, vreau să opun această Europă Centrală
miniaturală, diminutivă, şi felul ei de a fi sentimentului că de două săptămâni
încoace sunt un fel de jandarm de copii...
Vreau s-o aud pe
mama spunându-mi în câte feluri greşeşte şefa mea atunci când urlă la ei fără
rost; vreau să-mi confirme că am dreptate atunci când cred că se poate ajunge
la ei şi altfel; vreau să se supere pe doctorii care îi îndoapă cu
antiinflamatoare pentru absolut orice şi pe părinţii care nu ştiu de câte
calorii are nevoie un preadolescent care pleacă de la cantină cu buzunarele
pline de pâine goală. Vreau să tune şi să fulgere împotriva unui sistem gândit
aşa încât să-i ţină mereu sub lupă, încercând să le insufle respectul fără să-i
respecte, învăţându-i fără să înveţe nimic de la ei, dându-le informaţii fără
să accepte să le şi primească.
Copiii din Franţa
au multe lucruri despre care cei din România nici măcar nu au auzit. Au
mediatori şi trupe de menţinere a păcii, ca Orientul Mijlociu; au asistenţi
sociali, asistenţi pedagogici şi tot felul de alte personaje auxiliare; au
consilieri de orientare în toate cele; au carnete de comunicare pe care trebuie
să le păstreze ca pe sfintele moaşte şi să le arate la orice mişcare; dar nu au
nici un strop de timp sau spaţiu, nici un dram de intimitate sau de libertate.
Şcoala este compusă din săli şi coridoare, o curte închisă cu ziduri şi o
poartă ferecată, şi prin toate acestea trebuie să treacă în linişte, ordine şi
disciplină. De la opt la cinci, nu au voie să ţipe, să fugă, să se joace cu
mingea, să asculte muzică, să se adune prin unghere, să mestece gumă, să
mănânce acadele... Şi totuşi reuşesc cumva, cu aceeaşi frecvenţă ca ai noştri,
să se înjure, să se bată, să-şi spargă capetele, să-şi rupă scaunele, mâinile,
picioarele, hainele, cărţile, caietele. Şi să producă, într-o proporţie
semnificativ mai mare, crize de angoasă, psihologi care se chinuie câte cinci-şase
şedinţe să-i convingă să urce scările de la colegiu, migrene de stres, dureri
de stomac şi absenţe cu ghiotura. Şi pe mine, terorizată la gândul că într-o
bună zi o să las să iasă un copil care trebuie să rămână înăuntru sau că un
părinte o să dea şcoala în judecată fiindcă i-am dat fiului sau fiicei lui un
biscuit când i s-a făcut rău de foame, i-am dezinfectat o rană când asistenta
medicală nu era acolo sau i-am explicat, în timpul orelor de permanenţă, ce
este aceea o metateză şi cum poţi transforma o greşeală într-un procedeu
poetic.
Probabil că la un
moment dat o să mă obişnuiesc. Probabil că n-o să mă mai zburlesc la gândul că
singura concluzie logică după lectura regulamentului de ordine interioară, a
decretelor, circularelor şi ghidurilor practice care reglementează viaţa
şcolară în Franţa este că trebuie să fii autorizat ca să-ţi pese. Probabil că o
să ajung chiar să îmblânzesc fiara birocratică şi să-mi croiesc drum printre
maldărele de hârtii. Între timp, am început din nou să visez central-european.
Şi, pentru zilele când lucrurile merg cu adevărat prost, există întotdeauna Smilla’s Sense of Snow:
“There’s a widespread notion that children are open,
that the truth about their inner selves just seeps out of them. That’s all
wrong. No one is more covert than a child, and no one has a greater need to be
that way. It’s a response to a world that’s always using a can opener to open
them up to see what’s inside, wondering whether it ought to be replaced with a
more useful set of preserves.”
No comments:
Post a Comment