Spovedanie cu cort

25 martie 2011

Aici a ieşit soarele, e cald şi frumos şi pot din nou să scriu la cafenea. De data asta, însă, car după mine vreo cinci kilograme de calculator şi cabluri – computerul mic e pentru moment inoperabil, Răzvan i-a scos Linuxul ca să instaleze un Windows care n-a vrut să se instaleze, apoi a plecat la Amsterdam şi m-a lăsat la antrenament intensiv cu the desktop replacement – pentru Bartleby al meu şi dimensiunea lui, denumirea de laptop (sau asta de aici, şi mai nefericită, de portable) este complet nepotrivită: din poală îmi debordează în toate părţile (la naiba, nici măcar pe masă nu încape, stă aşa, mai într-o dungă, ca ţăranul la Consiliul Comunal), iar de purtat... e greu, dom’le. În fine, bine că e!

Azi, fiind sărbătoare, m-am dus de dimineaţă la liturghie – de foarte dimineaţă, adică, având în vedere că în timpul săptămânii începe la 7. Şi nu singură, atenţie, ci – automobilizate (mobilizate singure, nu pe patru roţi) în diverse feluri şi din diverse pricini – cu Oana, Anca şi Laura. După care Anca a plecat la muncă, Oana, Laura şi cu mine la cafea (în Place de la Sorbonne, cu statuia lui Auguste Comte, dar fără porumbei, de data asta), de acolo la Gap (daaa, shopping spree) şi după Gap fiecare la ale ei: Oana acasă, Laura la bibliotecă, eu... la a doua liturghie. Şi nu pentru că aş fi deosebit de amnezică sau deosebit de habotnică, ci dintr-un motiv încă şi mai caraghios de atât: pentru că de două luni jumate mă tot chinui să-mi întâlnesc duhovnicul (care locuieşte la Jean de Beauvais), în condiţiile în care eu mă duc la Saint-Sulpice şi, mai nou, nu mai pot dezerta duminicile, din motive de obligaţii parohiale multiple. Cum la Jean de Beauvais nu se face liturghie în timpul săptămânii decât la sărbătorile mari (de la ora 10) era azi sau niciodată, dacă voiam să stabilesc o zi pentru spovedanie înainte, eventual, de a se termina Postul Mare. Dar de ce trebuia să-l întâlnesc eu musai în carne şi oase ca să mă programez la spovedanie? Ei, aici e dandanaua... Pentru că... pentru că... pentru că mi-era târşă să-l sun. Sau să-i trimit un SMS. Sau să-i scriu un mail. Din nu se ştie ce motive, mi se pare un lucru complet deplasat în relaţia cu preoţii, ceva similar cu a le propune spre împrumut ultimul număr din Playboy, presupunând că l-aş avea. Aşa că m-am dus. Şi l-am întâlnit. Şi l-am întrebat când. Şi ce credeţi că mi-a spus? „Săptămâna viitoare, pe joi, vineri, aşa. Dă-mi un SMS.” Da, exact. De asta mă temeam şi eu. Şi nu aş fi abordat nicicând subiectul – mai ales acum şi aici – dacă infinita ezitare de-a trimite un SMS n-ar fi fost un episod ilustrativ pentru traiectoriile întortocheate pe care le iau raţionamentele mele şi pentru setul de frici, fobii şi tabuuri pe cât de sâcâitoare, pe atât de inexplicabile.

Dacă tot a venit vorba, să vă spun cum se face că, dintre toţi preoţii de la Saint-Sulpice (şi sunt, în clipa asta, cinci), eu am ajuns la unul de la Jean de Beauvais. Din motive de cort. Şi nu orice cort, ci cortul cu care m-am dus astă-vară în pelerinaj la Tismana. S-a întâmplat aşa: pelerinajul a fost organizat de la Paris, cu părintele Iulian (adică viitorul, pe atunci, duhovnic al subsemnatei) şi Înaltpreasfinţitul Iosif, mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale (titulatura e ceva mai complicată, dar cam asta ar fi ideea). Despre Înaltul cu altă ocazie, pentru că e o poveste în sine, cert e că fix din pricina asta m-am trambalat eu pe cele coclauri cu un autobuz puturos care a făcut o zi întreagă până la mănăstire, şi apoi şapte kilometri prin pădure cu rucsacul în spinare. Lumea a venit, aşadar, de la Paris ca să petreacă o săptămână în creierii munţilor, la un schit de pe lângă Tismana. Schitul fiind a work in progress, am fost invitaţi cu căldură să ne aducem corturile. Anca mi-a scris să-mi spună că nu prea-i vine să-l care pe al ei de la Paris. Eu i-am spus că nici nu-i nevoie, fiindcă am eu unul de două persoane. Care era la Hunedoara, deci demarez preparativele de aducere a lui la Bucureşti. Moment în care intervine Răzvan şi-mi spune că nu e cazul, fiindcă are şi el unul, tot de două persoane, dar loco. Se apropie momentul plecării. Cu o zi înainte, îi spun să producă respectivul cort. Se duce acasă, caută cortul, nu-l găseşte. Şi, cum era prea târziu să mai ajungă al meu de la Hunedoara, mă declar dispusă să achiziţionez al treilea cort. Şi chiar văzusem unul simpatic la Decathlon, aşa că zic: mergem după el. Răzvan se bagă iar şi mă freacă la melodie că n-are rost să batem drumul până acolo, când există corturi şi la doi paşi, în Carrefour. Eu mă enervez şi-i spun că dacă vreau o chestie de camping e de preferat s-o iau de la unii care fac chestii de camping, el se enervează şi-mi spune că-s nebună, isterică şi exagerată. Ne certăm rău, dar până la urmă mergem la Carrefour şi luăm cortul lor. Pe care, în prostia mea, nici măcar nu-l desfac să văd cum arată.

Buuun. Autobuz, mănăstire, pădure, rucsacuri, până la urmă ajungem la schit. Oamenii normali încep să pună corturile pe o bucată de teren plat. Anca şi cu mine, de comun acord şi fără să schimbăm măcar o privire în sensul ăsta, îl ducem pe al nostru mai la o parte şi începem să-l întindem pe o bucată de teren în pantă (ei bine, da!). După care ne punem pe ridicat. Nu că am fi avut ce. Cortul (tip iglu), odată instalat, s-a dovedit a fi o chestie abia un pic mai mare decât un muşuroi respectabil, compus dintr-o foicică subţire şi complet nedemnă de încredere. Galbenă, în plus. Când am terminat de întins toate sforicelele, ceilalţi, sideraţi, s-au oprit din treabă şi aşteptau să se mai întâmple ceva. Cum ar fi a doua foaie. Ei, şi atunci părintele Iulian (un fel de rocker pe care, dacă-l dezbraci de sutană – o şi uitase la Paris, de altfel – devine imposibil de deosebit de obişnuiţii de pe la 2 Mai şi care, judecând după echipamentul propriu şi personal, văzuse mai mulţi munţi şi mai multe mări în condiţii extrem de vitrege) se apropie, se uită şi, cinste lui, nu zice nimic, deşi îi luceau suspect ochii cu un soi de veselie imposibil de stăpânit. Constată doar, pe un ton foarte neutru, că dacă în timpul nopţii o să se facă prea mult condens, a doua zi o să ne gândim la altă soluţie. Nu s-a făcut. Condens, adică. Aşa că ne-a lăsat să stăm în continuare în cortul galben pus în pantă. N-o să intru în detalii despre cum nimănui nu i-a venit să creadă că noi două (plus rucsacurile) chiar încăpem acolo, şi încă întinse; despre cum şi ce îşi închipuiau neaveniţii că se găseşte în cortul respectiv (mâncare, bagaje, căţei, etc., etc., în nici un caz oameni). Nici nu-mi dau prea bine seama dacă, necunoscându-mă până atunci, părintele Iulian a luat faza cu cortul drept o dovadă de inconştienţă crasă (ceea ce şi era) sau una de încredere neţărmurită în puterea lui Dumnezeu de a-i feri pe oameni de consecinţele propriilor idei tâmpite (ceea ce, de asemenea, era). Iar punctul culminant a fost la finalul „excursiei”, când am coborât la Tismana şi mama (da, au apărut şi ai mei într-o vizită-fulger de vreo două ore) i-a spus că în curând o să vin şi eu la Paris şi-l roagă să aibă grijă de mine. La care părintele Iulian s-a uitat la ea, s-a uitat la mine (parcă vedeam cum i se perindă prin faţa ochilor zeci de corturi mici şi galbene înşirate în spatele meu ca o caravană de cămile) şi-i răspunde: „Păi, n-ar trebui să fie chiar aşa de greu.”

Şi uite aşa, îngăduinţa arătată bietului cort total nepotrivit în context, plus faptul că într-o zi, cu o gravitate numai bună pentru o sarcină de maximă importanţă, ne-a pus, pe Anca şi pe mine, să cărăm din pădure până la schit un bolovan în formă de cap de peşte (avea până şi o gaură pentru ochi) şi apoi ne-a prezentat tuturor drept „responsabilele cu fosila”, m-a făcut să mă decid definitiv asupra duhovnicului „din deplasare”. N-aş fi în stare să precizez ce anume a asigurat reciprocitatea relaţiei, dar, din punctul meu de vedere, faptul că cineva vede că ai făcut o idioţenie şi, în loc să ţi-o arate cu degetul, se scarpină în barbă şi zice: „OK, hai să vedem încotro se poate merge de aici” e mare lucru. E incredibil cât confort poate aduce constructivismul câteodată! A, şi e ardelean, bineînţeles.