Prin cenuşa imperiului

Îmi place Antunes? Nuuu. Am scris despre el? Daaa. De ce? Uite-aşa.

António Lobo Antunes nu este un scriitor facil, nici unul îmbietor. Scriitura sa barocă descurajează lectorul grăbit, iar povestea se lasă dibuită cu greu, firele ei scăpând mereu din mână şi încâlcindu-se în arabescuri multicolore.

Începând cu Tratat despre pasiunile sufletului – un titlu împrumutat de la Descartes, aşa cum şi al meu e împrumutat, dar dintr-o sursă mai contemporană şi mai puţin canonică –, opţiunea sa stilistică se va cristaliza definitiv, luând distanţă faţă de primele romane, marcate, aşa cum mărturiseşte scriitorul portughez, „de o anumită naivitate“ a viziunii, ca şi a tehnicii. De acum înainte, cărţile sale se vor construi sub forma unui amalgam de voci neliniştite, întretăiate, făcându-şi ecou la distanţă de generaţii, chiar de secole, dar mereu sub forma unui monolog agonizant. Cei care vorbesc astfel, atunci când această sarcină nu este încredinţată naratorului jefuit de iluzii, sunt supravieţuitorii înfrânţi ai gloriei imperiale, făpturi fragile şi rătăcitoare pentru care metropola a devenit străină: „M-am strecurat prin tocul uşii, adulmecând, dar noaptea în Lisabona nu miroase a plantaţii de cafea, a casa cu coloane a stăpânului pe via virgină a ierbii, a pata fortăreţei São Paulo, a vasta şi profunda răsuflare a pământului; miroase a gaz butan, a prăjeli, a ciuma secolelor trecute, a vrăjitorii şi a baligă de mârţoagă bolnavă în onduleul maidanului.“ (Întoarcerea caravelelor)

În Memorie de elefant (1979), romanul de debut al lui Lobo Antunes, discursul pierderii şi al nostalgiei aparţine medicului răvăşit de războiul din Angola, care caută uitarea în adâncul paharelor de alcool, fără a găsi însă altceva decât o luciditate amară. Ulterior, vocile se multiplică, se suprapun; în Manualul inchizitorilor (1996) şi Splendoarea Portugaliei (1997), familii întregi îşi deapănă istoria, într-o permanentă pendulare între un prezent decrepit şi un trecut aureolat de bunăstare şi speranţă.

Cu sensibilitatea ascuţită a nomazilor, aceste făpturi ale limburilor, străini în Africa, în calitatea lor de coloni, străini şi în Portugalia, în cea de refugiaţi, înregistrează fără uimire relativitatea oricărei poziţionări într-o lume ale cărei contururi se modifică de la o clipă la alta: „Cova da Piedade, domnilor, aceeaşi nenorocire ca şi în Angola, cu deosebirea că negrii suntem noi, aceleaşi rampe de gunoi, aceleaşi maidane, aceleaşi clădiri greoaie, aceiaşi măgari morţi împiedicându-ne să ajungem la poartă...“ (Manualul inchizitorilor)

Pe trunchiul extremismului fascist şi al războaielor coloniale, aceste hidoase realia care bântuie prozele lui Antunes, cresc, asemeni tumorilor maligne, suferinţa, boala, nebunia şi moartea. În Cuvânt către crocodili (1999), cele patru femei – o surdă, o obeză, o canceroasă şi o criminală – din perspectiva cărora sunt narate evenimentele imediat ulterioare Revoluţiei Garoafelor sunt figuri ale excesului şi ale lipsei, fantoşe ascunse în culisele unei istorii urâte, din care răzbat până la ele fragmente, aşchii, ecouri pe care nu pot şi nu vor să le audă, dar de care caută să se elibereze azvârlindu-se în apele tulburi ale naraţiunii unei naţiuni în plină criză. (Dacă femeile astea vă aduc aminte de cineva, aveţi dreptate: există un set alternativ în Ruşinea lui Rushdie. Despre asemănările şi deosebirile dintre ele – cu altă ocazie.)

Dar scrierea cea mai reprezentativă pentru travaliul „memoriei fermentate“ este, fără îndoială, Întoarcerea caravelelor (1988), în care se contopesc sincronicitatea zeflemitoare a personajelor şi abundenţa fastidioasă din Concert baroc cu tragismul resemnat al Toamnei patriarhului şi violenţa imaginarului lui Céline cu verbalizarea nevrotică din Zgomotul şi furia. Această nemiloasă revizitare a trecutului imperial are drept decor o Lisabonă strivită de modernizare, în care poeţii şi navigatorii altor veacuri rătăcesc la umbra propriilor statui, ca nişte marionete dezarticulate ale unui carnaval pe dos: „La început n-am ştiut ce să fac într-o localitate absurdă numită Lisabona, fără macaci pe plaje nici hipopotami în băi, o capitală, dragi copii, lipsită de tutun şi bumbac, mai veche şi mai liniştită decât o mătuşă paralizată, cu geamlâcuri şi ferestre ce coborau şi se căţărau pe dealuri, întoarse, făcând cu ochiul, spre locul de ancorare al hidroavioanelor pilotate de diverşi Gago Coutinho de pluş.“

Pe fundalul sărăcăcios al pensiunilor pentru refugiaţi şi al străduţelor lăturalnice, marile figuri ale istoriei Portugaliei se adaptează cum pot dimensiunilor meschine ale prezentului, într-un amalgam spart de timpuri, amintiri şi dorinţe. Francisc Xavier, ajuns patron de bordel, supraveghează odiseea nocturnă a mulatrelor venite din Angola, Luís Camões, însoţit pretutindeni de cadavrul tatălui, adăpostit în recipiente tot mai mici, îşi începe manuscrisul pe colţul unei mese de cafenea, înainte de a eşua într-un sanatoriu de tuberculoşi ai căror ochi febrili scrutează orizontul pândind apariţia iluzorie a marelui înfrânt, Dom Sebastião, Vasco da Gama sfârşeşte într-un azil de lunatici împreună cu Dom Manuel I cel Norocos, artizan al expansiunii Imperiului, iar Diogo Cão cutreieră malurile Tejo-ului, visând să le repopuleze cu nimfe.

Navele cuceririlor, devenite doar nişte biete barcaze putrezite, străbat drumul anevoios al decolonizării, cu calele pline de anti-eroi tragici cu chipul întors spre Celălalt din sine. Această întoarcere parodic-triumfală dinamitează ficţiunea imperială, reducând secolele de dominaţie portugheză la o sumară recuzită de mucava. Aşa cum observă ironic naratorul din Sărutul lui Iuda, „oriunde adăstăm în lume ne însemnăm prezenţa aventuroasă cu motive manueline şi cutii de conserve goale, într-o subtilă combinaţie de scorbut eroic şi tablă ruginită“.

Cu toate acestea, romanele lui Lobo Antunes nu sunt nişte naraţiuni ale lipsei de şansă sau ale vidului ontologic, ci, mai curând, necesarul efort de punere în operă a feţei ascunse a unei istorii naţionale bogate în episoade întunecoase. Acolo unde José Saramago reinventează, Lobo Antunes îşi reaminteşte. Dacă istoria este, prin însăşi natura ei, o mi(s)tificare, memoria, acest ferment al imaginaţiei convertite în naraţiune, este corectivul ei firesc, mecanismul discret care o dinamizează şi care o împiedică să se transforme într-un muzeu de efigii prăfuite.

Sărutul lui Iuda. Memorie de elefant, traducere şi note de Odette Mărgăritescu, Editura Univers, 1994

Manualul inchizitorilor, traducere şi note de Micaela Ghiţescu, prefaţă de Dinu Flămând, Editura Univers, 2000

Întoarcerea caravelelor, traducere şi note de Micaela Ghiţescu, Editura Humanitas, 2003

Cuvânt către crocodili, traducere de Micaela Ghiţescu, Editura Humanitas, 2004