Povestea boabei de cafea

A fost odată ca niciodată o boabă de cafea. Se născuse pe culmea Anzilor, într-un copac foarte înalt, din care se vedea pînă jos, în vale. La început, ea şi surorile ei erau un ciorchine de flori albe şi parfumate; mai tîrziu, din flori au apărut bobiţe verzi şi rotunde. Soarele strălucea tot mai puternic şi bobiţele se răsfăţau pe crengi – în cele mai multe erau doi sîmburi gemeni, care şuşoteau unul cu altul tot timpul, istorisindu-şi ce vedeau în timpul zilei, dar bobiţa noastră avea doar un sîmbure, singur-singurel, care ciulea urechile la poveştile pe care le zicea seara copacul cel mare.

Şi ce mai poveşti erau! Copacul le spunea despre păstorii care, demult de tot, în vremuri îndepărtate, îşi aduseseră turmele pe coasta muntelui, într-o ţară unde toţi oamenii aveau pielea cafenie ca scoarţa arborilor. Şi, văzînd ei cît de mult le plăceau caprelor bobiţele acelea şi ce vioaie erau după ce ronţăiau din ele, s-au gîndit să le încerce: toată noaptea au ars focurile de veghe, păstorii au cîntat, au jucat şi-au istorisit legende vechi ale tribului pînă în zori, iar cînd s-a crăpat de ziuă au cules cu grijă bobiţele cele năstruşnice şi le-au dus vraciului, să desluşească el ce putere fermecată mai era şi aceea. Vraciul s-a apucat să pregătească din ele leacuri, amestecîndu-le cu seu de oaie şi de capră sau lăsîndu-le la soare, acoperite cu apă, iar sucul era împărţit celor bolnavi şi suferinzi, care îndată îşi recăpătau puterile, lăudînd tăria boabelor şi priceperea vraciului.

Vestea despre boabele fermecate s-a întins în lung şi-n lat, iar puieţii arborelui de cafea au prins să călătorească peste mări şi ţări, peste tot unde văzduhul era limpede şi soarele strălucea cu putere. Şi în călătoriile acestea aflau poveşti noi, pe care oamenii le istoriseau în clipele de odihnă, cînd se adunau în jurul focurilor sau pe la hanuri. Aşa de mult le plăcea boabelor de cafea să cunoască tărîmuri şi chipuri noi şi să asculte alte şi alte poveşti, încît aşteptau cu nerăbdare să crească şi s-o pornească la drum.

Cum avea să se întîmple asta, bobiţa noastră nu prea înţelegea, căci ea era prinsă zdravăn de creanga-mamă cu o codiţă scurtă şi verde, care o ţinea bine atunci cînd vîntul sufla cu putere, scuturînd copacul de la rădăcină pînă la cele mai mărunte frunzuliţe.

— Tată, îl întrebă ea pe copac într-o seară, cînd celelalte boabe se duseseră cu toatele la culcare, cînd mă fac mare o s-o pornesc şi eu la drum?

— Da, fata mea, i-a răspuns copacul, dar pînă atunci va trebui să prinzi puteri. Acum eşti mică şi plăpîndă, sîmburele tău e numai cît o neghiniţă, iar călătoria te-ar osteni din cale-afară. În seara asta dormi şi visează, iar mîine o sa vă povestesc tuturor ce se va întîmpla cînd o să creşteţi.

Şi a doua zi copacul le-a spus boabelor de cafea cum, după ce se vor perinda anotimpurile, iar soarele le va mîngîia necontenit zile şi săptămîni în şir, se vor face rotunjoare, puternice şi grele. Atunci vor urca pe coasta muntelui oamenii din sat, cu coşuri mari în spinare, ca să le culeagă şi să le ducă în vale. Acolo vor fi întîmpinate cu mare bucurie, cu cîntece şi dansuri. La răsăritul soarelui, femeile vor aşterne pe acoperişul colibelor pînze mari, albe, iar copiii vor urca şi ei să le ţină tovărăşie boabelor şi să le rostogolească de pe o parte pe alta ca să le sărute soarele şi să le răcorească vîntul. Iar la căderea serii, cînd soarele se va ascunde după crestele munţilor ca să se odihnească, femeile vor strînge cu grijă pînzele şi vor aduce boabele în colibe, lîngă vatră, unde se va aduna toată familia pentru cină. Cînd vor termina cu toţii de mîncat, bătrînii au să înceapă să depene poveşti din vremuri străvechi şi boabele vor adormi legănate de murmurul glasurilor domoale, visînd la vapoarele mari care le aşteaptă în port ca să le ducă departe, peste mare, în oraşe cu prăvălii mirosind a nucşoare, cuişoare şi scorţişoară, în tovărăşia migdalelor, a curmalelor, a portocalelor şi a frunzelor parfumate de ceai. Şi de acolo vor ajunge în case înalte şi frumoase, vor fi răsfăţate şi îngrijite, ţinute în cutii curate pe rafturi lustruite, iar din ele se va pregăti o băutură straşnică şi aromată.

Auzind toate acestea, boaba de cafea ardea de nerăbdare să se facă odată mare şi să vadă cu ochii ei minunile acelea. În fiecare dimineaţă, ieşea de la adăpostul frunzelor şi se întindea la soare, răsucindu-se încoace şi-ncolo cît o lăsa codiţa. Surorile ei, mai sfioase, aşteptau răbdătoare să treacă timpul, ascultînd poveştile şi poveţele copacului, dar bobiţei noastre i se părea că zilele trec tare greu şi, văzîndu-şi pieliţa tot verde şi strălucitoare, se necăjea amarnic. Dar soarele prindea tot mai multă putere şi, încet-încet, boabele de cafea au prins să se îmbujoreze – mai întîi a apărut pe obrăjorii lor o boare gălbuie, apoi pieliţa a prins să li se rumenească. Curioasă şi nerăbdătoare cum era, boaba de cafea se străduia să prindă chiar şi cea mai mărunţică rază: cum se crăpa de ziuă, era prima care se strecura afară din adăpostul frunzelor, uitîndu-se cum răsăritul înroşea coamele munţilor, iar seara zăbovea pe-afară pînă cînd dispărea şi ultima geană de lumină, iar mama ei, creanga, o chema să-şi facă baia de rouă şi să meargă fuguţa la culcare.

— Tată, tată, îi spunea ea copacului, uite ce rotunjoară şi rumenă m-am făcut. Mai întîrzie mult culegătorii cu coşurile lor?

Copacul o liniştea atunci cu vorbe blînde şi o îndemna să aibă răbdare, căci surorile ei erau multe cîtă frunză şi iarbă şi, doar vedea cu ochii ei, unele dintre ele erau abia gălbioare.

— Of, ce greu e să creşti, se văita bobiţa şi se cuibărea printre frunze ca să asculte altă poveste despre mările cele albastre şi oraşele mari de dincolo de ele.

Cu cît prindea mai multă putere, cu atît se întindea mai avan să se uite în vale, doar-doar o zări cum se înşiruie culegătorii pe poteca îngustă şi-o auzi zvonul cîntecelor lor vesele. Îngreunată de sevă şi plină de rouă cum era, codiţa abia o mai ţinea – şi, cum se învîrtea şi se răsucea întruna, creanga o mustra, îngrijorată:

— Ai grijă, draga mea: zilele se scurtează şi vîntul începe să sufle tot mai puternic. Acum ai crescut, dar codiţa ta e subţire şi, zbînţuită cum eşti, parcă văd că te desprinzi într-o bună zi, tot întinzîndu-ţi căpşorul după culegători.

Dar bobiţa nu putea cu nici un chip să-şi înfrîngă nerăbdarea şi se tot răsucea, tot mai tare îşi iţea capul dintre frunze, pînă cînd, într-o dimineaţă, o pală de vînt o apucă zdravăn, codiţa se desprinse şi buf! boaba noastră se pomeni pe pămînt, între rădăcinile copacului.

— Avea dreptate mama, spuse ea cu amărăciune, uite că am căzut. Şi-acum ce mă fac oare? Cum ajung eu înapoi?

Zicînd acestea, se rostogoli mai aproape şi dădu să se caţere pe trunchiul copacului. Dar acesta era drept şi lucios, iar ea, rotunjoară cum se făcuse, nici vorbă să poată urca măcar un pic. Copacul, îngrijorat de soarta fetei lui, îşi aplecă spre ea crengile cît putu de mult, dar degeaba, tot departe erau, iar bobiţa n-avea cum să se salte de la pămînt şi să se prindă de ele. Surorile strigau spre ea, îndemnînd-o, mama o chema, tatăl încerca s-o prindă în braţe, dar de acolo, de jos, bobiţa nici nu-i auzea, nici nu-i ajungea.

— Aici nu pot rămîne, îşi zise ea într-un tîrziu. De urcat înapoi nu mă pot urca, iar dacă stau pe loc vîntul o să mă sufle, ploaia o să mă ude, frunzele or să mă acopere, iar cînd vor veni culegătorii n-o să mă vadă nici unul şi, chiar dacă m-ar vedea, poate că n-o să le placă de mine, aşa murdară şi plină de pămînt. Dar unde m-aş putea duce?

Şi atunci îi răsări în minte gîndul că lucrul cel mai înţelept ar fi să le iasă în întîmpinare. Dacă avea să-i întîlnească pe drum, o să se aşeze în cărare, ca s-o vadă şi s-o pună în coş. Dacă nu, avea să se rostogolească şi să se tot rostogolească pînă la poalele muntelui, să-şi aştepte familia în sat. Doar n-avea să mai întîrzie mult, văzuse ea bine că toate surorile ei erau de-acum frumoase şi rumene, iar zilele se făcuseră scurte cît o clipire. Nici soarele nu mai ardea cu atîta putere, se apropia vremea culesului.

Zis şi făcut. Adunîndu-şi toate puterile, bobiţa prinse a se rostogoli la vale. Uşor nu era, căci în cale apăreau ba pietre, ba frunze, ba rădăcini peste care trebuia să salte. Pe la amiază, ostenise foarte, abia-şi mai trăgea răsuflarea, şi se opri să se odihnească la marginea unei poteci.

Tocmai atunci, o pasăre mare şi colorată, cu ciocul ascuţit – un papagal, îl recunoscu bobiţa, căci mama o învăţase numele păsărilor şi înfăţişarea lor – poposi în zbor pe creanga unui tufiş din apropiere. Roşioară cum era, boaba de cafea se vedea limpede pe verdele frunzelor pe care şedea, iar papagalul, pesemne curios, începu s-o iscodească, uitîndu-se la ea ba cu un ochi, ba cu celălalt.

— Uf, de unde-a mai picat şi pasărea asta? se necăji boaba de cafea. Te pomeneşti că-şi găseşte să mă înfulece, şi-atunci s-a zis cu mine!

Papagalul se apropia în zbor, rotindu-se pe deasupra bobiţei şi întrebîndu-se ce-o fi aceea şi dacă e bună de mîncare sau nu; se vede că era încă pui şi nu cunoştea toate tainele pădurii. Dar, pe cînd îi dădea el tîrcoale, se auzi un fluierat vesel şi pe cărare apăru un băietan. Avea hăinuţele vechi şi ponosite şi părea ostenit şi înfometat, dar ochii îi străluceau jucăuş, mergea întins şi nu înceta o clipă cu fluieratul.

— Ce-o fi găsit oare papagalul ăsta de se tot roteşte pe lîngă tufiş? se întrebă copilul şi dădu fuga într-acolo.

Papagalul, cît era de neştiutor, cunoştea totuşi înfăţişarea oamenilor şi fusese învăţat să se teamă de ei, aşa că zbură cît colo, cîrîind supărat că nu apucase să-şi dea seama ce-o fi fost mărgica aceea roşie. Dar bobiţa, bucuroasă că scăpase cu viaţă, se rostogoli iute în cărare.

— Uite că vin culegătorii, îşi spuse ea şi trase adînc aer în piept, să fie cît mai mare, mai rotundă şi mai lucioasă, ca nu cumva copilul să treacă pe lîngă ea fără s-o zărească.

— Ia te uită, o boabă de cafea! strigă băiatul şi se aplecă s-o ridice de jos. Oare cum o fi ajuns pe-aici?

Ţinînd-o în palmă, se uită lung la ea şi urmă:

— De trei zile bat munţii şi n-am găsit nimic de mîncare, doar cîteva rădăcini amare. Atîta m-am rugat, că Dumnezeu s-a milostivit de mine şi iată că am găsit, în sfîrşit, o boabă de cafea. Dar asta n-o să-mi astîmpere foamea; dacă o mănînc, nu-mi ajunge nici pe-o măsea, ba mai tare o să mă roadă. Ia mai bine s-o iau cu mine, măcar aşa se cheamă că am şi eu ceva pe lumea asta.

O suflă aşadar de praf şi o puse cu grijă în buzunarul cămăşii, dînd să pornească mai departe. Dar boaba cea neastîmpărată strigă numaidecît:

— Hei, culegătorule, unde ţi-e coşul?

Băiatul încremeni locului; se uită în stînga, se uită în dreapta, ba pînă şi în crengile copacului, gîndindu-se că poate nepricopsitul de papagal îşi rîde de el, căci doar ştia bine că păsările astea sînt foc de hître şi, pe deasupra, pot deprinde graiul omenesc. Dar în jur nu era nici ţipenie, iar papagalului îi pierise pînă şi urma.

— Tiii, se gîndi băiatul, te pomeneşti că de foame ce mi-e am început să am năluciri.

Dar, din buzunarul cămăşii, boaba o ţinea pe-a ei:

— Culegătorule, da’ coş n-ai?

— Măi, să fie, glasul ăsta parcă vine din mine, nu alta! se miră băiatul.

Şi întrucît el nu vorbise, iar în preajmă nu mai era nimeni altcineva decît boaba de cafea pe care o găsise în mijlocul cărării, o scoase din buzunar şi prinse a o suci şi răsuci pe toate părţile. Arăta ca toate boabele de cafea pe care le ştia şi el: frumoasă era, rumenă era, dar să şi vorbească – asta neam de neamul lui nu mai pomenise.

— Tu ai vorbit, bobiţo? întrebă el cu jumătate de gură.

— Da, eu, se sumeţi boaba de cafea. Ai pornit la cules?

— Ce ştii tu despre cules? se miră băiatul. Credeam că voi staţi cuminţi în copac, în bătaia soarelui şi-a vîntului, şi n-aveţi habar de ce se petrece în lumea oamenilor. Darămite să mai şi vorbiţi!

— Păi, dacă n-am vorbi, răspunse bobiţa, cum am putea spune poveşti? Şi fără poveşti, cum ne-ar trece nouă timpul, acolo sus, atîrnate de codiţe cît e ziulica de lungă?

— Asta cam aşa e, recunoscu băiatul. Dar am văzut multe boabe de cafea pînă acum, şi nici una n-a zis nici pîs.

— Poate că nu aveau de ce, i-o întoarse bobiţa. Ele erau împreună cu surorile lor, culegătorii le aduseseră în vale cu coşurile, să le cînte şi să le povestească istorii din vremuri străvechi, pînă le pătrundea soarele şi le zvînta vîntul, apoi le duceau la vapoarele cele mari şi toate boabele acelea călătoreau împreună peste ocean, ascultîndu-i pe marinari vorbind despre isprăvile lor. Dacă nu şi-ar fi ţinut gura, cum ar fi putut să-i audă?

Încă o dată, copilul a fost nevoit să-i dea dreptate, dar tot mai era ceva ce nu pricepea cu nici un chip.

— Să zicem că aşa e, spuse el, dar cum de vouă, boabelor de cafea, vă plac aşa de mult poveştile? Asta n-o ştiam, nici nu mi-a spus-o nimeni pînă acuma.

— Pentru că voi, oamenii, răspunse bobiţa, credeţi că aroma noastră, care vă place aşa de mult, vine numai din soare, din vînt, din aerul limpede al munţilor, din rouă şi seva taţilor noştri, copacii. Dar asta nu e nici măcar a zecea parte – puterea şi mireasma noastră se trag din poveştile pe care le ascultăm din clipa în care ne-am născut.

— De asta se adună oamenii la tihnă şi taifas în jurul ceştilor de cafea, istorisind cîte-n lună şi-n stele?

— Fireşte, zise boaba de cafea. Dacă din poveşti ne naştem, e drept să fim izvorul poveştilor şi să le ducem mai departe.

Băiatul se lămurise acum pe deplin şi-i mulţumi boabei de cafea pentru răspunsurile ei, iscodind-o apoi cum de ajunsese atît de departe de casă. Bobiţa îi povesti totul de-a fir a păr, iar copilul se hotărî atunci s-o ajute să ajungă în sat, unde, fără doar şi poate, avea să-şi întîlnească suratele. Dar drumul era lung şi greu, iar sate erau destule, răsfirate pe panta muntelui. Băiatul le-a colindat pe toate, întrebîndu-i pe locuitori dacă au fost la cules de cafea în locul cutare şi cutare, dar ei scuturau din cap şi-l trimiteau mai departe. În cele din urmă, copilul ajunse la un cătun mic, ascuns într-o vale adăpostită de stînci, unde localnicii încuviinţară, în sfîrşit: da, ei fuseseră cei care urcaseră pînă la copacul cel mare, dar de atunci trecuseră zile şi zile în şir, boabele de cafea se încălziseră la soare, vîntul le zvîntase, iar în ajun venise stăpînul plantaţiei cu ajutoare şi căruţe trase de catîri, ca să le ducă pînă în portul unde aşteptau vapoarele.

Boaba de cafea era aşa de tristă, că nu mai scotea nici o vorbă, dar băiatul cu ochi strălucitori îi dădu curaj:

— Nu te teme, bobiţo, o să mergem pe urmele lor şi te vei întîlni din nou cu surorile tale în portul de unde pleacă vapoarele cele mari.

Zis şi făcut. Porniră din nou la drum, iar băiatul, deşi tălpile îl usturau de atîta mers, îi cînta boabei de cafea cîntece vesele, doar-doar i-o mai veni inima la loc. Văzîndu-l atît de încrezător, bobiţa de cafea se înveseli şi ea, iar acum abia aştepta să vadă oceanul, vapoarele şi pe marinarii care ştiau poveşti nemaiauzite. Pe măsură ce coborau, coastele muntelui erau tot mai golaşe, iar satele tot mai dese. În cele din urmă, ajunseră în vale; în depărtare se zăreau case, turle de biserici şi ziduri: era oraşul de pe ţărmul mării.

Băiatul şi boaba de cafea scoaseră chiote de bucurie; copilului îi dispăru ca prin farmec toată osteneala drumului şi prinse să alerge cît îl ţineau picioarele către porţile oraşului. Străbătu străduţele întortocheate, cu ochii ţintă la clădiri şi la oameni, minunîndu-se de forfotă şi de zarvă, de magazinele pline de lume şi de tarabele pe care se înşirau fel de fel de lucruri, unele pe care nu le mai văzuse niciodată şi nici nu pricepea cu nici un chip la ce ar putea folosi. Îmbrăcămintea oamenilor îi părea şi ea la fel de ciudată – el, care nu avea nimic pe lume şi nici nu avusese vreodată, crezuse mai întîi că toţi trecătorii pe care-i întîlnea se pregăteau să părăsească oraşul din cine ştie ce pricini, căci de ce şi-ar fi pus pe ei atîtea veşminte dacă nu ca să aibă mîinile libere pentru alte poveri, poate mai grele, pe care le-ar fi avut de purtat în pribegia lor? Văzînd însă că toţi localnicii erau înfăşuraţi în acea puzderie de haine, şi cum pe nicăieri nu se zăreau nici focuri, nici semne de molimă, îşi spuse că pricina trebuie să fie aerul iute al mării, pe care îl simţea deja gîdilîndu-i nările, şi nu se mai gîndi la asta.

În scurtă vreme, băiatul şi boaba de cafea ajunseră în port. Văzînd vapoarele cele mari, cu catargele înalte cît arborii şi vele uriaşe strîns înfăşurate în jurul lor, cu punţile strălucind de curăţenie şi marinarii forfotind de colo colo, strigîndu-se unii pe alţii cu voci aspre şi zgomotoase, rămaseră amîndoi cu gurile căscate. Iar oceanul... parcă cerul însuşi s-ar fi răsturnat şi s-ar fi întins pe pămînt, acoperindu-l cu pînza lui albastră, tremurătoare. Mult timp stătură locului, uitîndu-se cum valurile se aleargă unele pe altele ca să se spargă de marginea docurilor, împroşcînd spumă şi stropi care, atunci cînd îi ajungeau băiatului pe buze, aveau gustul lacrimilor. Dar într-un tîrziu porniră să colinde cheiul, întrebîndu-i stăruitor pe marinarii de pe punţi dacă nu cumva duceau cu ei, în sacii cu boabe parfumate de cafea, şi pe acelea culese din copacul cel mare care creştea pe culmile Anzilor. Auzindu-l pe băiat, marinarii se prăpădeau de rîs; cei mai mulţi îi răspundeau cu vorbe batjocoritoare, dar unul singur, mai milos, îi spuse că ei n-aveau de unde să ştie care dintre acele boabe veneau de acolo de unde le zicea băiatul. Poate doar să-i întrebe pe căpitani, care acum stăteau la taverna din port, în jurul ulcelelor cu vin, istorisind întîmplări din trecutele lor călătorii, căci numai ei puteau să-i spună de unde venea încărcătura.

Băiatul porni numaidecît spre tavernă, iar boaba de cafea ardea de nerăbdare să afle pe care dintre aceste vapoare semeţe se aflau surorile ei şi încotro se îndreptau. Sala mare a cîrciumii era plină de rîsete vesele şi de zvon de glasuri; copilul se strecură printre mese, salutînd cuviincios şi întrebîndu-i pe bărbaţii aceia aprigi dacă pe vapoarele lor încărcaseră cumva saci cu cafea dintr-un cătun pierdut în Anzi. Toţi ridicau din umeri, minunîndu-se de o asemenea întrebare, dar un căpitan bătrîn, cu barba albă şi ochi albaştri, a căror culoare pălise de strălucirea soarelui şi sclipirea valurilor, îl trase deoparte şi-l întrebă:

— Dar de ce vrei tu să ştii de unde vine cafeaua, cînd toţi ceilalţi vor să afle doar unde se duce?

Băiatul îi spuse atunci întreaga poveste şi scoase din buzunarul cămăşii boaba de cafea, care, stînd în palma lui, făcu o plecăciune către căpitan şi-l rugă, cu glasul ei subţirel:

— Vă rog, domnule, puteţi să-mi spuneţi pe care vapor se află surorile mele?

Bătrînul se uită lung la ea, o ridică uşor, o mîngîie şi i-o înapoie băiatului, spunîndu-i:

— Asta, dragii mei, n-o ştie nimeni. Pe vasele acestea se află atîtea boabe de cafea, că n-aţi putea număra nici dacă aţi avea şapte vieţi. Dar dacă este aşa cum spui, ar fi totuşi o cale. Eu mă leg să vă iau cu mine; o să străbatem lumea în lung şi-n lat, iar pe mare şi în porturi voi o să ascultaţi poveştile pe care le istorisesc boabele de cafea. Atunci cînd veţi auzi povestea copacului celui mare din vîrful Anzilor şi a boabei de cafea care, de prea multă nerăbdare, a căzut din el şi s-a pierdut în lume, înseamnă că le-am găsit fie pe surorile tale, fie pe tovarăşele lor de călătorie. Ce ziceţi?

Boaba de cafea mai că nu sărea în sus de bucurie, dar deodată tresări şi îi spuse băiatului:

— Tu ai fost bun cu mine şi m-ai adus pînă aici ca să-mi caut surorile. Niciodată nu te-ai plîns de greutăţi sau de oboseală, dar acum e vorba să plecăm peste mări şi ţări. Eu m-aş duce cu bucurie, căci înapoi nu mă mai pot întoarce şi numai aşa le pot găsi pe surorile mele, dar tu ai crescut aici şi poate ţi-e greu să laşi în urmă tot ce-ai cunoscut vreodată.

Băiatul oftă şi-i răspunse:

— Ştii bine că sînt singur pe lume şi n-am pe nimeni care să-mi ducă dorul. Nu las în urmă nimic, pentru că nici n-am avut vreodată altceva decît pe tine, iar dacă ţi-am făgăduit că o să te port pretutindeni pînă le vei întîlni pe surorile tale, atunci nu-mi pasă dacă ajungem chiar şi la capătul pămîntului.

Şi aşa s-au urcat copilul şi boaba de cafea pe vasul căpitanului şi au pornit să cutreiere mările. Văzîndu-l isteţ şi sîrguincios, căpitanul îl ţinea pe băiat pe lîngă el, învăţîndu-l să scrie, să citească şi să socotească, iar mai tîrziu desluşindu-i tainele mării, aşa cum şi el le învăţase pe cînd era doar puţin mai mare. În după-amiezile fără vînt, copilul îi citea boabei de cafea din cărţile cele groase care înfăţişau călătorii pe ţărmuri îndepărtate, iar serile ascultau amîndoi, pitiţi în cală, poveştile pe care şi le şopteau boabele de cafea. Multe le-au mai auzit urechile, dar nici una dintre aceste istorisiri nu era despre copacul cel mare şi boaba de cafea plecată în lume. Au colindat port după port şi n-au dat de urma surorilor bobiţei, dar, oprindu-se mai des şi mai îndelung în portul unde locuia căpitanul, fiica acestuia prinse drag de băiat şi de boaba lui de cafea. Cînd căpitanul a îmbătrînit prea mult ca să mai plece pe mare, i-a dat băiatului vasul şi pe fiica lui de soţie. Ea, rămasă acasă, învăţase la rîndul ei să asculte poveştile boabelor de cafea poposite la băcănie sau aduse de soţul ei din călătorii şi, cînd au apărut copiii, făceau şi ei acelaşi lucru, împreună cu bunicul, care-i ţinea pe genunchi în fiecare seară, minunîndu-se împreună cu ei de frumuseţea istorisirilor şi de peripeţiile prin care trecuseră micuţele boabe.

Şi într-o zi băiatul, ajuns acum un tînăr căpitan, dar purtînd în continuare boaba de cafea în buzunarul tunicii, a găsit aşteptîndu-l într-unul din porturile în care poposise o scrisoare de la fiul lui cel mare, care spunea aşa:

„Dragă tată, aseară am auzit cea mai grozavă poveste: una despre o boabă de cafea care se născuse pe culmea Anzilor, într-un copac foarte înalt, din care se vedea pînă jos, în vale. La început, ea şi surorile ei erau un ciorchine de flori albe şi parfumate...“