Friday, 9 January 2015

Întoarcerea refulatului, sau despre Charlie


Ca să fie clar din capul locului, nu cred în justificarea asasinatului, în nici o formă. Dar nu cred nici în măsuri duble, viziuni monolitice, amnezii generalizate şi solidarizări selective. Văzând promptitudinea cu care oameni de pretutindeni şi-au exprimat regretul pentru victimele crimelor de miercuri, nu pot să nu mă gândesc că în timpul războiului civil din Nigeria marile ziare nu puneau pe prima pagină titluri ca „Noi suntem Igbo”. Când Sarajevo era bombardat, cetăţenii Europei, Canadei, Statelor Unite, Australiei nu aprindeau lumânări şi nu purtau pancarte cu „Noi suntem bosniaci”. În timpul primăverii arabe, nu ştiu francezi care să-şi fi pus ca status pe Facebook „Eu sunt tunisian”, de pildă. Şi – corectaţi-mă dacă greşesc – nici în alte ocazii nu s-au adunat cu miile în Place de la Bastille ca să se proclame armeni, evrei, afghani, tutsi sau orice altceva. Chiar şi acum, mulţi dintre cei care se declară Charlie ar avea rezerve să adauge „... şi Ahmed”, deşi poliţistul cu nume arab şi jurnaliştii cu nume francez au murit unul ca şi ceilalţi, în acelaşi timp şi de aceeaşi mână.

Perspectiva dominantă în comentariile româneşti este că lumea liberă s-a solidarizat în jurul tragediei de miercuri. Tragedia este reală. Cu lumea liberă am unele îndoieli. Ca şi cu solidarizarea, de altfel. Tragedii la fel de reale se întâmplă zilnic. În fiecare zi mor oameni în numele aceloraşi valori pe care ne-am mobilizat acum să le apărăm. În fiecare zi mor oameni în numele nici unei valori, doar pentru că sunt altfel sau pentru că sunt acolo. Cu cei mai mulţi dintre ei nu se solidarizează nimeni; trec, neobservaţi, prin paginile de informaţii ale ziarelor sau pe burtierele jurnalelor de ştiri, fără să le acordăm măcar un gând. De ce am face-o? Sunt altfel, sunt acolo...

Poate de vină este locul din care privesc sau felul în care mă uit. Dar de data aceasta nu sunt de acord cu Matei Vişniec. Nu suntem toţi francezi. Nu suntem toţi Charlie Hebdo. Mai mult decât atât, nu suntem obligaţi să fim. Nu trebuie să fii Charlie ca să plângi, ca om, moartea altor oameni. Nu trebuie să fii de acord cu cei care au fost ucişi ca să condamni crima. Nu trebuie să crezi, ca Rushdie, că religia este o „formă medievală de iraţionalitate” ca să te opui folosirii oricărui Dumnezeu ca argument în justificarea unui asasinat.

Cu ce ne solidarizăm acum, de fapt, şi cu cine? Cu valorile umaniste? Cu principiile democratice? Cu toleranţa religioasă, libertatea de gândire, de expresie, de mişcare? Poate – dar, dacă e aşa, de ce abia acum? De ce nu suntem, nu rămânem solidari cu lucrurile acestea şi atunci când crima nu se întâmplă la Paris? De ce, dacă astăzi suntem Charlie, ieri n-am fost Anna Politkovskaia, de ce n-am fost Tahar Djaout? Să fie oare din pricină că nu valorile şi principiile ne mobilizează, ci „europenitatea” lor? Să fie oare pentru că acest atac a atins inima simbolică a Europei? Să fie oare adevărat că nu apărăm ceea ce credem, ci ceea ce suntem – sau credem că suntem? Şi o facem nu pentru că am avea încredere, nu pentru că am avea curaj, ci pentru că ne temem?

E posibil să fie aşa. De ce, altminteri, am simţi nevoia să vorbim despre „unitatea europenilor în raport cu valorile lor umaniste şi democratice”, în loc să vorbim despre unitatea oamenilor în raport cu umanitatea lor? De ce opunem „lumea civilizată” alteia, necivilizată, primitivă, barbară? Cum se construiesc aceste lumi, cine le populează, pe unde trece graniţa dintre ele? Nu între „noi” şi „ceilalţi”, asta e sigur. Dacă nu din alt motiv, măcar pentru că nici noi, nici ceilalţi n-am fost dintotdeauna aşa şi nu suntem mereu astfel. Graniţa e schimbătoare, permeabilă, fragilă. Cultura libertăţii de expresie de azi era ieri cultura retractării lui Galilei şi a exilului lui Descartes. Când în Europa se ridicau ruguri şi se vindeau indulgenţe, în teritoriile arabe se construia o tradiţie umanistă şi se traducea din greacă. Înainte de a fi cucerit de musulmani, Constantinopolul a fost prădat de cruciaţi. Iar noaptea Sfântului Bartolomeu nu s-a întâmplat la Damasc.

„Lumea civilizată” despre care vorbim a creat lagăre şi bombe atomice, a torturat prizonieri şi a comandat crime politice. În aceeaşi „lume civilizată”, o parte din presa a cărei libertate o afirmăm serveşte, în realitate, interesele unor grupări, ale unor partide sau ale unor magnaţi. „Lumea civilizată” vinde arme, susţine dictaturi şi finanţează războaie pe care le arată apoi cu degetul ca pe nişte dovezi de primitivism şi barbarie. „Lumea civilizată” l-a adăpostit pe Khomeini (şi tot ea, mai târziu, pe victimele lui), apoi s-a mobilizat să combată obscurantismul şi fanatismul religios. „Lumea liberă” a reprimat şi a închis, a ocupat şi a făcut comerţ cu sclavi. „Lumea liberă” a condamnat şi a executat oameni care luptau pentru libertate. Iar o parte din cultura de care suntem atât de mândri se întemeiază pe violenţă, jaf şi muncă silnică.

Nu vreau să spun cu asta că Occidentul culege ce a semănat, aşa cum am auzit în repetate rânduri. Lucrurile nu sunt niciodată atât de simple. În realitate, lumea întreagă culege ceea ce părţi ale ei seamănă uneori separat, alteori împreună. Tragedia de miercuri rămâne, în ea însăşi, un eveniment cutremurător – dar, la fel cum s-a întâmplat în alte cazuri asemănătoare, are, totodată, un context şi o istorie. O istorie cu multe fire, cu suprapuneri, paralelisme, discontinuităţi şi contradicţii, ca orice istorie, ca orice cultură. O istorie alimentată de frică şi ură, de frustrări şi resentimente, de instabilitate politică, inegalitate socială şi nesiguranţă financiară, de un sentiment al vulnerabilităţii clădit în timp şi de dorinţa – şi capacitatea – de a exploata această vulnerabilitate. O istorie care nu se rezumă la conflicte religioase şi culturale, ci priveşte, printre altele şi mult mai prozaic, puterea şi banii.

De aceea, poate că ar fi momentul să privim lucrurile în faţă. Să înţelegem că „ceilalţi” suntem (şi) noi. Că atunci când vorbim de barbarie nu avem dreptul să ignorăm eşecul propriilor „misiuni civilizatoare”. Că, refulate, aceste „forţe întunecate” se întorc şi ne lovesc în faţă. Că, în fapt, graniţa nu trece prin exteriorul meu. Graniţa este interioară şi individuală, între măsura fiecăruia de civilizaţie şi barbarie, între generozitate şi cruzime, toleranţă şi fanatism, curaj şi laşitate, asumare şi refuz. Dacă eu sunt Charlie, tot eu sunt şi asasinul lui.

Wednesday, 9 October 2013

Pentru zile cu ploaie

Când aveţi timp şi felul potrivit de dispoziţie, ascultaţi. N-o să vă pară rău, zic...

Fred Frith - COSA BRAVA - Banlieues Bleues Live (2008)

Tuesday, 8 October 2013

Good good day

Dragă Ana, asta este pentru tine şi pentru lucrurile despre care am discutat astăzi, pe post de coloană sonoră. Hope it will help!

Thursday, 26 September 2013

Afinităţi elective


Poţi spune multe despre un om după afinităţile lui elective. Iar eu, din câte se pare, am probleme serioase. Pentru că până acum aproape toţi preferaţii mei de la şcoală intră în două categorii mari şi late: oile negre şi rataţii. Nu-mi dau seama dacă aici intervine atracţia naturală a fetei cuminţi pentru indivizii periculoşi – ar fi destul de bizar, în sensul de sick and twisted, ţinând seama că am de aproape trei ori vârsta lor. O variantă mai plauzibilă ar fi că pe undeva, în adâncul adâncului, acolo unde ţinem lucrurile la care nu prea vrem să ne gândim, ştiu că întotdeauna voi fi, într-un fel sau altul, una dintre ei; că întotdeauna o să caut marginile şi ungherele, periferia, graniţa, chiar dacă această periferie poartă denumirea absolut paradoxală de Europă „Centrală”.
Ce nu suport, însă, sunt eminenţele cenuşii, inteligenţele reci, calculul – pentru că există aşa ceva şi printre elevii de ciclul doi. Fără excepţie, este vorba de copii drăguţi şi deştepţi care ştiu foarte bine că sunt aşa. Până aici, nimic grav. Dacă n-ar fi faptul că unii dintre aceşti copii drăguţi şi deştepţi adaugă la conştiinţa propriei superiorităţi un dezinteres total faţă de restul lumii. Din punctul lor de vedere, regulile sunt pentru proşti, iar ei, nefiind proşti, sunt dincolo de reguli. Nu că le-ar încălca, nici vorbă. Nu într-o manieră cuantificabilă şi sancţionabilă, în orice caz. Frizează insolenţa, dar nu devin niciodată de-a dreptul insolenţi. La ore, de regulă, răspund impecabil, dar reuşesc cumva să distileze în răspunsurile respective secole de dispreţ aristocratic faţă de plebeul de la catedră. În cazul lor, până şi politeţea devine o impertinenţă. Şi, când te uiţi la ei, ţi se nasc în minte eseuri întregi despre dimensiunea subiectivă – sau aspectul psihologic, dacă preferaţi – al răscoalelor ţărăneşti şi al dictaturii proletariatului.
Nu prea ştiu ce să fac cu ei. În afară de a-i ignora, bineînţeles. Asta îi sâcâie teribil. O altă variantă ar fi să instalăm un cuier solid în hol, cam la înălţimea primului etaj, şi să-i atârnăm acolo de gulerele de la haină ca să vadă cum este să fii, la propriu, deasupra tuturor. Dar asta ne-ar ajuta pe noi, nu pe ei. Sper, pentru binele lor, că există cineva care poate să le explice mai bine decât mine câte lucruri au de pierdut dacă o mai ţin mult aşa. Cum vor sfârşi prin a avea o mulţime de sicofanţi şi de curteni, plus un alai de alte făpturi gravitându-le intimidate pe orbită, dar foarte puţini prieteni. Cum vor rata întâlniri, oameni şi locuri care le-ar fi plăcut, dacă n-ar fi crezut că pot cântări totul dintr-o privire. Cum unii dintre ei se vor pierde pe parcurs, iar alţii, cu toate succesele lor, nu vor fi niciodată mulţumiţi. Dar asta se întâmplă, probabil, doar în filmele cu Robin Williams...

Monday, 23 September 2013

Tu ce eşti?

Astăzi este a treia luni de şcoală. Fac progrese nebănuite pe ramură: dacă nu mă răpune durerea de gât, până la sfârşitul anului o să ajung să sun ca Adriana Varela şi mă trece Ionuţ la alto. În schimb, cele două ore de permanenţă s-au desfăşurat într-o relativă linişte, iar coada de la cantină a arătat cât de cât a coadă, spre deosebire de grămada absolut dezorganizată de săptămâna trecută.
Între noi fie vorba, asta mă întristează profund, pentru că pare să le dea dreptate colegilor mei, care susţin că „uneori trebuie să urli la copii ca să obţii ceva” (Tarek şi Anicet) şi „nu trebuie să-ţi fie niciodată milă de elevi; cu elevii trebuie să fii rea” (Alessandra). Singura care mă înţelege e Fadoua, dar ea nu se pune, pentru că este mediatoarea, deci face parte dintre cei autorizaţi să le pese. Slujba noastră, în schimb, este să-i „dresăm” – din nou, Alessandra dixit.
Eu aş folosi alt cuvânt. Şi, pe cât posibil, alte metode. Dar adevărul este că nimeni nu prea are timp de aşa ceva. Ei sunt patru sute – noi, în clipa asta, patru. Mai exact, doi africani, un magrebian şi cu mine. Plus Alessandra, dar ea se ocupă de copiii cu handicap – şi nu, nu urlă la ei, nici nu îi mână de la spate cu biciul, probabil că ceea ce-mi spune mie este cursul teoretic, iar alternativele se predau în seminar. Încă n-am ajuns acolo...
Dintre ceilalţi trei, doi sunt baschetbalişti, unul doctor în drept. Bărbaţi, în plus. Cu incontestabilul avantaj al unei voci sonore, la care se adaugă experienţa parentală (Bernard), francezitatea, fie ea şi periferică (scuzaţi barbarismul, dar francofonia e altceva), şi – ei, da – postcolonialitatea, o calitate deloc de lepădat într-o şcoală unde numele non-franţuzeşti le iau pe cele neaoşe în proporţie de 6-7 la 1.
Copiii nu agreează ambiguitatea, ştiam asta de multă vreme. Nu există nimic mai direct decât un copil. Umbrele, nuanţele, echivocul şi jumătăţile de măsură sunt invenţii ale adulţilor. Prin urmare, diferenţele non-vizibile şi insuficient marcate le pun întotdeauna probleme. Pentru moment, nu sunt prea lămuriţi ce să înţeleagă din mine – este exact inversul situaţiei din Homi Bhabha: sunt almost different, but not quite. Sesizează accentul străin mult mai bine decât oamenii mari, dar nu e destul de puternic; sesizează şi greşelile (sau hipercorectitudinile), dar nu sunt destul de multe (asta datorită mai ales lui Isabelle, care îmi administrează, fără să vrea şi fără să ştie, un curs practic intensiv de franceză vernaculară la fiecare vizită, dislocând puţin câte puţin limba lui Voltaire în favoarea variantei ei mai şugubeţe); necazul e că nimic din toate astea nu se asortează cu culoarea. „Tu ce eşti?”, m-a întrebat unul dintre cei mai mici într-o dimineaţă. „Om”, i-am răspuns foarte serios. „Nu, în afară de asta...”, s-a inflamat el, „vreau să spun că nu eşti chiar franţuzoaică...” (mi-a plăcut cum a apăsat pe chiar; de fapt, a fost încă şi mai senzaţional de atât, pentru că a spus pas tout à fait, adică nu complet, nu de-a dreptul, nu de-adevăratelea franţuzoaică, de parcă m-aş fi îmbrăcat în pielea asta special ca să-i derutez pe ei). „E spanioloaică, tăntălăule, nu vezi ce păr are?”, i-a tăiat-o una dintre fete. QED...

Thursday, 19 September 2013

Smilla's Sense of Snow

Vreau acasă. Vreau la părinţii mei, cu verva lor napolitană, şi la bunica mea austro-ungară. Vreau să-l aud pe bunicul povestind ce a mai făcut pe ceea ce toată familia numeşte, cât se poate de serios, „domeniul” meu – de fapt, o bucăţică minusculă de pământ pe malul râului, între dealuri, unde a fost odinioară o moară şi unde strămătuşa care îşi comanda toaletele la Viena şi corsetele la Budapesta creştea, spre oroarea sătenilor, crini. Vreau să văd cum se încreţeşte pământul, vreau liniştea dealurilor din Ardeal şi festivalul de literatură de la Timişoara. Şi, mai mult decât orice, vreau să opun această Europă Centrală miniaturală, diminutivă, şi felul ei de a fi sentimentului că de două săptămâni încoace sunt un fel de jandarm de copii...

Vreau s-o aud pe mama spunându-mi în câte feluri greşeşte şefa mea atunci când urlă la ei fără rost; vreau să-mi confirme că am dreptate atunci când cred că se poate ajunge la ei şi altfel; vreau să se supere pe doctorii care îi îndoapă cu antiinflamatoare pentru absolut orice şi pe părinţii care nu ştiu de câte calorii are nevoie un preadolescent care pleacă de la cantină cu buzunarele pline de pâine goală. Vreau să tune şi să fulgere împotriva unui sistem gândit aşa încât să-i ţină mereu sub lupă, încercând să le insufle respectul fără să-i respecte, învăţându-i fără să înveţe nimic de la ei, dându-le informaţii fără să accepte să le şi primească.

Copiii din Franţa au multe lucruri despre care cei din România nici măcar nu au auzit. Au mediatori şi trupe de menţinere a păcii, ca Orientul Mijlociu; au asistenţi sociali, asistenţi pedagogici şi tot felul de alte personaje auxiliare; au consilieri de orientare în toate cele; au carnete de comunicare pe care trebuie să le păstreze ca pe sfintele moaşte şi să le arate la orice mişcare; dar nu au nici un strop de timp sau spaţiu, nici un dram de intimitate sau de libertate. Şcoala este compusă din săli şi coridoare, o curte închisă cu ziduri şi o poartă ferecată, şi prin toate acestea trebuie să treacă în linişte, ordine şi disciplină. De la opt la cinci, nu au voie să ţipe, să fugă, să se joace cu mingea, să asculte muzică, să se adune prin unghere, să mestece gumă, să mănânce acadele... Şi totuşi reuşesc cumva, cu aceeaşi frecvenţă ca ai noştri, să se înjure, să se bată, să-şi spargă capetele, să-şi rupă scaunele, mâinile, picioarele, hainele, cărţile, caietele. Şi să producă, într-o proporţie semnificativ mai mare, crize de angoasă, psihologi care se chinuie câte cinci-şase şedinţe să-i convingă să urce scările de la colegiu, migrene de stres, dureri de stomac şi absenţe cu ghiotura. Şi pe mine, terorizată la gândul că într-o bună zi o să las să iasă un copil care trebuie să rămână înăuntru sau că un părinte o să dea şcoala în judecată fiindcă i-am dat fiului sau fiicei lui un biscuit când i s-a făcut rău de foame, i-am dezinfectat o rană când asistenta medicală nu era acolo sau i-am explicat, în timpul orelor de permanenţă, ce este aceea o metateză şi cum poţi transforma o greşeală într-un procedeu poetic.

Probabil că la un moment dat o să mă obişnuiesc. Probabil că n-o să mă mai zburlesc la gândul că singura concluzie logică după lectura regulamentului de ordine interioară, a decretelor, circularelor şi ghidurilor practice care reglementează viaţa şcolară în Franţa este că trebuie să fii autorizat ca să-ţi pese. Probabil că o să ajung chiar să îmblânzesc fiara birocratică şi să-mi croiesc drum printre maldărele de hârtii. Între timp, am început din nou să visez central-european. Şi, pentru zilele când lucrurile merg cu adevărat prost, există întotdeauna Smilla’s Sense of Snow:

“There’s a widespread notion that children are open, that the truth about their inner selves just seeps out of them. That’s all wrong. No one is more covert than a child, and no one has a greater need to be that way. It’s a response to a world that’s always using a can opener to open them up to see what’s inside, wondering whether it ought to be replaced with a more useful set of preserves.”

Wednesday, 4 September 2013

The Last Balkan Tango

Multă vreme m-am tot gândit cum aş putea explica legătura dintre Cafe Mitteleuropa şi tango - altfel decât, desigur, prin aceea că mă ocup, într-un fel sau altul, de amândouă. Există o poveste pe undeva, dar, deşi am sucit-o şi învârtit-o în toate felurile, (încă) nu vrea să se aşeze în formă. Dar apoi am găsit ce vedeţi aici şi am zis: da, dom'le, asta e...

Tuesday, 3 September 2013

Gypsy Tango

Nu ştiaţi că există şi aşa ceva? Ei, cum să nu... Pentru că mulţi spun că tangoul este despre pasiune, încă şi mai mulţi că este despre poveste, dar eu zic că este despre libertate. Şi dacă nu mă credeţi, iată dovada:


Cine sunt ei? Earth Wheel Sky Band din Vojvodina - capătul gypsy al gypsy-jazz-ului sârbo-maghiar. Care este...

A, şi dacă vă întrebaţi unde am fost în timpul ăsta - ei bine, teză, sindrom post-teză, alea-alea...

Wednesday, 29 June 2011

Scenetă cu şi despre un cablu, o priză şi Bouygues Telecom, sau Cum (nu) mi-am pus net la Paris

Totul porneşte, de fapt, de la dezavantajele capitalismului de piaţă, combinat cu stângismul – ca să nu-i zic de-a dreptul stângăcia ideologică. Şi vine aşa: dacă ai de unde alege, primul pas este să pierzi o grămadă de vreme studiind diverse oferte de abonamente în diverse combinaţii. Atunci când decizi, în sfârşit, pentru „cea mai cea” (în cazul meu, un abonament all-in-one la Bouygues Telecom pentru mobil, internet, telefonie fixă şi, hélas, televiziune, de care chiar nu am nevoie), ai face bine să te hotărăşti la ce magazin (Bouygues sau dealer) şi, mai ales, în ce cartier te duci. La capitolul ăsta, am eşuat răsunător pe ambele planuri – deşi abonamentul sună bine, încă şi mai bine aş fi făcut să mă duc la Phone House, nu direct la Bouygues şi, mai ales, cât mai aproape de actuala casă, unde mi-ar fi fost mai uşor să intru peste ei o dată la două-trei zile sau de două-trei ori pe zi, după caz. Doar că atunci când am făcut asta nu mi-am imaginat că va fi nevoie să calc pe acolo mai mult de o dată, maximum de două ori pe durata colaborării noastre. M-am înşelat.
Aşadar, m-am dus să-mi fac abonamentul. Şi anume, pe 9 decembrie (2010). În afara unor mici derapaje suspecte (fata care se ocupa, chipurile, de mine trebuia să se oprească la fiecare mişcare ca să întrebe pe altcineva ce să facă, chestie care nu avea cum să se termine bine, dar, spre deosebire de orice alt om cu mintea întreagă, eu am prostul obicei de a considera că şi amărâţilor de începători trebuie să li se dea o şansă să înveţe, şi n-am cerut să fiu mutată la un vânzător care chiar să aibă habar de ce se întâmplă), lucrurile păreau să decurgă normal. Am semnat hârtiile, am luat ditamai cutiile (două mari – mediaboxul şi decodorul TV –, două mici – una cu un Nokia N8, alta cu bibliografia lui) şi am început negocierea pentru un rendez-vous cu tehnicianul care trebuia să vină şi să vadă în ce stare e cablul care intră la mine în casă (şi, mai ales, de care anume cablu e vorba, având în vedere că pe acolo atârnau vreo trei, dar nici unul dotat la capătul firesc cu o priză de vreun soi). Iar aici imaginea a început să tremure. În primul rând, pentru că tehnicianul cu pricina nu era de la Bouygues, ci de la France Telecom (întreprinderea de stat, cum ar veni, ca Romtelecomul nostru, care deţine nu numai monopolul deschiderii şi manipulării liniilor fixe, ci şi propria companie de telefonie mobilă, şi anume Orange, ceea ce pentru oricine altcineva decât dreptul comercial francez ar fi un caz clar de conflict de interese sau ceva de genul). În al doilea rând, pentru că nu era disponibil mai devreme de 22 – ulterior modificat în 29 – decembrie. Am stat, m-am gândit, am cântărit – sărbători, vacanţă, plecat de urgenţă în România, casă în renovare – şi am zis bine, fie. Interval orar: 9-11. Dimineaţa, desigur. Bun. Pe 29 decembrie la 8.30 mă prezint la domiciliu, respectiv într-o încăpere goală puşcă şi proaspăt zugrăvită, îngheţată bocnă şi trăsnind a vopsea de la un kilometru. Şi stau. Şi stau. Şi aştept. Până la 13.30. Şi nu se întâmplă nimic. Nu tu tehnician, nu tu telefon. Buuun. Sun la serviciul clienţi să văd ce se întâmplă. Acolo aflu, spre profunda mea stupoare, că tehnicianul s-a prezentat şi că eu nu am fost acasă. (Asta e o chestie tipic pariziană: nu te duci pur şi simplu şi le spui „am cutare problemă”; tu caşti gura, ei îţi spun ce problemă ai şi ferească sfântul să nu fie aia, pentru că va fi dificil spre imposibil să-i convingi cum stau lucrurile de fapt. Ulterior, desigur, a reieşit că de fapt cei de la Bouygues îi dăduseră o adresă greşită.) În cele din urmă, duduia de la serviciul clienţi s-a învoit să-l reprogrameze pe tehnician. Sau, având în vedere că eu trebuia să-mi ajustez programul la al lui şi nu invers, ca tehnicianul să mă reprogrameze pe mine. Şi anume, pe 18 ianuarie. Pare un interval nejustificat şi neplăcut de lung? Ei bine, chiar aşa şi este. Alternativă? Zero. Deci, fie şi 18 ianuarie, între orele 13 şi 15. Cu vreo trei-patru zile înainte, mă trezesc cu France Telecom care telefonează să mă întrebe dacă sunt eu şi unde stau. Răspund frumos, cu multe detalii ajutătoare, şi mă rog de ei să binevoiască a-i atrage atenţia tehnicianului să mă sune în caz că i se pare că n-aş fi acasă. Au aerul că au înţeles şi ne despărţim în termeni amicali. Buuun. Se face 18 ianuarie, se face ora 13, şi stau. Şi stau. Şi aştept. Şi nu se întâmplă nimic. Sun din nou la serviciul clienţi. O cucoană îmi explică foarte calm că France Telecom le-a trimis cu o zi înainte un mesaj prin care îi anunţa că tehnicianul nu vine, fiindcă data trecută cei de la Bouygues i-au dat o adresă greşită (dar atunci chiar nu înţeleg de ce France Telecom, care ştia că adresa respectivă era greşită şi o aflase de la mine pe cea corectă, nu l-a trimis totuşi pe acel mitic tehnician. Ca să le facă în ciudă la Bouygues, pesemne. Dar de ce pe spinarea mea?). Ei, în momentul respectiv mi-a sărit ţandăra, am făcut-o pe cucoană cu ou şi cu oţet, pe puncte, începând cu eroarea de adresă şi terminând cu nesimţirea lor crâncenă – pentru că, nu-i aşa, dacă tot ştiau cu o zi înainte, ar fi putut să mă anunţe şi pe mine, ca să nu stau să aştept ca nevestele de condamnaţi la „zece ani fără drept de corespondenţă” din Rusia lui Stalin pe nişte unii împuşcaţi în cap imediat după arestare. Climaxul este ceva cu mine urlând la cucoană să trimită un tehnician în maxim trei zile, în loc de trei săptămâni, cum le stă în obicei. Moment în care – stupoare. Cucoana mă anunţă că, de fapt... nu am nevoie de tehnician (!). Pentru că ar fi găsit ei o linie disponibilă la adresa mea, care trebuie doar activată. Şi că după aia pot să bag liniştită boxul în priză şi o să funcţioneze negreşit. Iar mă enervez, iar urlu la ea, iar încerc să-i explic că nu pot băga nimic în priză, pentru bunul motiv că nu am priză şi cablul de care ar fi trebuit să ţină ea ajunge într-o cutie de pe palier aflată într-o stare jalnică, cu măruntaiele – adică firele – atârnând pe afară, într-o improbabilă stare de funcţionare. Dar reiese că din nou ştiu ei mai bine ce dotări şi ce probleme am, aşa că să am răbdare să activeze linia. O ameninţ cu toate afuriseniile posibile dacă treaba asta nu se întâmplă repede şi îi repet că intervenţia tehnică e totuşi necesară. Ca să scape de gura mea, probabil, sau convinsă că sunt complet dusă cu pluta şi habar n-am ce ţin în casă, îmi spune că nu-i nimic, asta se poate face şi după activarea liniei, dacă e cazul. Înghit în sec şi iar mă pun pe aşteptat. În sfârşit, după vreo trei zile, primesc un mesaj cum că linia e activată. Perfect. Now what? Sun din nou la serviciul clienţi. Ei mă asigură că totul merge bine şi am conexiune. Încerc să le explic că asta nu e posibil, din moment ce cablul nu se ştie exact de unde vine şi unde ajunge şi – din nou – nu există priză. Mă anunţă senini că asta nu e problema lor. Încep să văd negru, dar încerc să-mi păstrez calmul şi să stabilim cumva un limbaj comun, după cum urmează: dom’le, sunteţi sau nu sunteţi providerii mei de net? Suntem. V-aţi angajat să prestaţi un anume serviciu pentru care eu plătesc? Ne-am angajat. Au trecut aproape două luni de când am semnat contractul şi totuşi încă nu am net? Da, dar vă dăm banii înapoi pentru perioada asta. Bine, dar asta nu mă ajută cu nimic. N-aveţi decât să mi-i daţi, dar eu vreau în primul rând net. Păi aveţi net. Păi tocmai, că nu am, de asta vă sun. Din partea noastră, aveţi – linia e activată. Dom’le, lasă naibii linia, mie îmi trebuie cablu şi priză. Asta nu e problema noastră. (Tonul – al meu – creşte. Dinţii – ai lui – scrâşnesc. Eu fumeg. El devine din ce în ce mai irascibil.) Bine, dar a cui problemă e? Cablul şi priza ţin de France Telecom. Bine, şi atunci de ce m-aţi făcut să ratez două rendez-vous-uri şi n-aţi solicitat un al treilea, pe motiv că era inutil? Linişte deplină. OK, atunci chemaţi France Telecomul. A, nu – nu putem. De ce anume nu puteţi? Păi chiar dacă ar fi venit, tehnicianul de la France Telecom nu punea priza. Nu zău! Dar ce făcea? Verifica existenţa liniei. Adică a cablului? Da. În mod normal, cablul de telefon are priză de telefon? Desigur. Iar dacă un cablu de telefon al France Telecomului nu are priză de telefon, cine instalează priza de telefon? Păi e imposibil să nu aveţi priză. Ei bine, uite că nu am. Oh, păi asta e de datoria proprietarului. Bun, şi proprietarul cum ar trebui să procedeze? Păi trebuie să cheme France Telecomul. (Logic, nu?) OK, şi dacă voi v-aţi angajat să-mi oferiţi acest serviciu care presupune, printre altele, intervenţia France Telecomului, de ce nu puteţi chema voi France Telecomul? Păi nu e problema noastră. (Aici, discuţia începe să se învârtă în gol, mie îmi vine să ţip şi să-l iau la bătaie, glasurile sunt din ce în ce mai sugrumate, îi sare şi lui ţandăra, glazura civilităţii prinde să se crape şi în goluri se întrezăreşte câte un „Potoleşte-te odată, femeie nebună!” şi „Tu ne comprends toujours pas, espèce d'abruti?”) În cele din urmă, concluzia e ceva de genul: eu îmi văd singură de priză, treaba mea cum; dacă după instalarea fabuloasei prize conexiunea magică nu se realizează (nici acum nu mă crede că nici nu are cum să se realizeze, având în vedere cablul..., cutia de pe palier..., firele care atârnă... etc.), să binevoiesc să sun din nou la serviciul clienţi (yeah, right!). În principiu, nu ar fi nici o problemă dacă ai putea intra într-un magazin France Telecom; sau să suni la un număr oarecare de la France Telecom şi să ceri să vină cineva să se uite la cablul tău şi, la nevoie, să tragă unul nou. Dar France Telecom nu există. France Telecom e mai ceva decât castelul lui Kafka. Este un limb, o abstracţiune, la care nu poţi ajunge direct, ci – aţi ghicit – numai prin operatorii de telefonie. Cum ar fi Bouygues. Sau dacă eşti deja client France Telecom. Cu alte cuvinte, impas total. Moment în care intră în scenă societatea de gestiune. Adică administratorii apartamentului. Care, chipurile, ar trebui să se ocupe de cabluri şi prize, conform filozofiei Bouygues. Atâta doar că nici ei nu vor să cheme France Telecomul. (Şi nu reuşesc să-mi explic de ce, având în vedere că pot foarte bine chema instalatori, reparatori de lifturi, zugravi şi alţi meşteri mari, calfe şi zidari – de ce nu şi un tehnician de la France Telecom? Nu-i lucru curat cu France Telecomul ăsta.) Morala povestirii? Refuz net din ambele sensuri. Soluţia? La capătul cablului care iese din cutia de pe palier şi intră în cameră (nu mă întrebaţi cum, pe unde şi, mai ales, unde se opreşte) am instalat... priză de telefon. Uite aşa, pur şi simplu. Mai mult, am luat boxul şi l-am vârât în priză. S-a aprins becul de alimentare şi... cam atât. No connection. Conectez boxul la computer, rulez CD-ul de instalare, care caută şi el, întreabă, miroase: no connection. (Duuuh!) Sun din nou la serviciul clienţi: boxul nu merge. Domnişoara de acolo: nu se poate să nu meargă. Uite că se poate. (Nu mă crede. Dar mă ia cu binişorul:) Ce leduri sunt aprinse? Cel de alimentare. Imposibil. Vedeţi că trebuie să fie aprins şi cel unde scrie Conexiune ADSL. Ei bine, nu e. Imposibil. Nu zău! Vrei să vii să vezi? Păi atunci întoarceţi cablul invers (!!!). O imposibilitate tehnică, în treacăt fie vorba: ilustrul cablu are la un capăt – cel dinspre box – o mufă; la celălalt, cel dinspre priză, o fişă. (Prizele de telefon franţuzeşti nu seamănă, evident, cu cele din România, o priză „normală” e sub demnitatea lor.) Cu alte cuvinte, invers nu se poate. Cablul care conectează computerul şi boxul are două mufe absolut identice, pe ăsta la rigoare aş putea să-l întorc. Dar cu ce mă ajută??? Întrucât o sunam din oraş, am pus capăt conversaţiei, urmând a reveni ulterior – şi inutil, după cum eu ştiam şi ei refuzau să creadă –, când voi fi în preajma nevrednicului box. Ceea ce am făcut. A urmat clasicul scoateţi-l din priză şi băgaţi-l la loc. OK, nu merge. Imposibil. Mai scoateţi-l o dată. NU MERGE!!! Vedeţi că trebuie să vă apară pe ecran o căsuţă cu Conexiune ADSL. Nu apare. Imposibil. NU APARE!!! Dar ce vă spune? No connection. (Toată conversaţia comprimată aici s-a repetat, în diverse forme şi pe diverse tonuri, de vreo cinci ori, însumând cam cincisprezece minute şi o cantitate impresionantă de deşeuri nervoase.) În cele din urmă, cu o jumătate de gură, a căzut de acord că, într-adevăr, pare să nu meargă. Bun, şi ce facem? Păi o să rulăm noi nişte teste. Aşa, şi cât durează? Patru-cinci zile. Cââât? Păi... Patru-cinci zile pentru ce? Pentru un test în centrală? Ştiţi, facem toate eforturile... Da, mie-mi spui. Măcar faceţi-le mai repede. A doua zi primesc un mesaj: Nous mettons tout en oeuvre pour résoudre l'incident sur votre ligne Bbox. Detalii pe site, în Espace client. Păi da, că doar eu am net, nu? OK, hai să ne uităm pe site (de pe mobil). Într-adevăr, detaliile mă copleşesc: Demande en cours de traitement. Sun la serviciul clienţi. De data asta, nici măcar nu mai am posibilitatea să mă întreţin cu cineva: cum mă apropii de asistenţa tehnică, pune placa Demande en cours de traitement şi mă cenzurează total. Aşa că stau. Şi aştept. În sfârşit, primesc un telefon de la Bouygues: ştiţi, problema dumneavoastră necesită intervenţia unui tehnician France Telecom. (Slavă Ţie, Doamne!) Am putea să-l programăm pentru marţi, la orele 14.
Mi-am dat acordul. L-au programat. Cine ştie la ce adresă. Iar dacă adresa e bună, cine ştie la ce oră. Dacă şi ora e bună – cu alte cuvinte, dacă vine (în sfârşit, oh, minune!) – probabil că orice-o fi acolo nu este, nu-i aşa, problema lui. Şi să sun la serviciul clienţi de la Bouygues.
Între timp, ca să intru pe net folosesc mobilul. La fel ca să-mi verific unul dintre conturile de mail. Pe celelalte două nu le mai verific deloc. Şi, dacă tot veni vorba de mobil, mai am o temă de discuţie pentru serviciul clienţi: au făcut o încurcătură cu facturile.
P.S. Ştiţi chestia aia cu Ionesco, Beckett, teatrul absurd, alea-alea. Ei bine, este o şarlatanie ordinară. Şi Beckett, şi Ionesco au fost mai realişti decât tot secolul al XIX-lea transformat în cor. Probabil că nici n-au făcut altceva decât să consemneze asemenea discuţii cu serviciul clienţi.
P.P.S. A venit tehnicianul. La 8 dimineaţa. Şi cum a venit, aşa a şi plecat, după ce a verificat continuitatea semnalului în cablu şi a legat cablul din casă la cutia de pe palier, împreună cu alte cabluri ale altor oameni. Bag mâna în foc că în secunda în care începe să-mi meargă mie netul, li se buşeşte lor. Da’ de aia au serviciu clienţi! Însă povestea nu s-a terminat: tehnicianul – nu ăsta de azi, altul – revine mâine. Pentru că mai trebuie făcută o legătură la cutia de jos. Iar cel de acum nu avea... scară. Şi încă o chestie: momentan, celebra priză de telefon se găseşte în dulap. Nu mă întrebaţi cine a avut ideea asta genială. Am rugat tehnicianul să scoată firul din dulap şi să-l tragă frumos pe lângă perete până la birou. Ei bine, nu e problema lui. Pentru asta ar trebui să mă adresez operatorului. Adică serviciului clienţi de la Bouygues. Morala? Mai bine lasă.
P.P.P.S. Evident, după cum puteţi constata, al doilea tehnician a avut şi scară, şi bunăvoinţă, şi succes. Ţin să-i mulţumesc şi pe această cale :)

Saturday, 25 June 2011

Ce nu-i place lui Vladimir Vîsoţki

Nu ştiu voi, dar eu mi-am dorit întotdeauna să înţeleg ce spune Vîsoţki. Şi atât de mult îmi doream, încât la o petrecere l-am bătut la cap ore-n şir pe colegul şi prietenul Vasile Ernu să-mi facă o traducere simultană. Între timp, am început să prind şi eu cam un cuvânt din şapte, chiar dacă n-am ajuns încă la declinarea substantivului. Dar, dacă mai există şi alţii bântuiţi de asemenea curiozităţi, iată versiunea în engleză a versurilor de la Nu-mi place. Din păcate, traducerea vorbirii care precede cântarea nu o am şi nici nu cred s-o pot face mai devreme de anul viitor pe vremea asta. Poate se îndură vreun vorbitor de rusă...


I don't like
Russian title: Ya ne liubliu

I don't like fatal outcomes
Never get tired of life
I don't like any time of the year
When I get ill or drunk.

I don't like straight-forwarded cynicism
Don't believe in exaltation, and also
When a stranger reads my letters
Glancing over my shoulder.

I don't like it when there is no other half,
Or when a conversation is interrupted.
I don't like it when they shoot in the back
I am also against shooting point-blank.

I hate rumors that pose as versions
The worms of doubt, the needle of honours
Or when it's all against the wind
Or when it's with iron against the window.

I don't like confidence built on satiety
I opt for failed brakes, in this case.
I am disappointed when the word "honor" is forgotten
And it's accepted to slander someone behind their back.

When I see broken wings,
I have no pity, and this isn't without a reason.
I don't like violence and weakness
Although I feel sorry for the crucified Christ.

I don't like myself when I fear,
It angers me when the innocent suffer.
I don't like it when someone worms into my soul
All the more when they spit into it.

I don't like maneges and arenas
There, a million is exchanged by rubles.
There might be big changes ahead,
But I will never like this!
Я Не Люблю
Я не люблю фатального исхода,
От жизни никогда не устаю.
Я не люблю любое время года,
Когда веселых песен не пою.

Я не люблю холодного цинизма,
В восторженность не верю, и еще -
Когда чужой мои читает письма,
Заглядывая мне через плечо.

Я не люблю, когда наполовину
Или когда прервали разговор.
Я не люблю, когда стреляют в спину,
Я также против выстрелов в упор.

Я ненавижу сплетни в виде версий,
Червей сомненья, почестей иглу,
Или - когда все время против шерсти,
Или - когда железом по стеклу.

Я не люблю уверенности сытой,
Уж лучше пусть откажут тормоза!
Досадно мне, что слово "честь" забыто,
И что в чести наветы за глаза.

Когда я вижу сломанные крылья -
Нет жалости во мне и неспроста.
Я не люблю насилье и бессилье,
Вот только жаль распятого Христа.

Я не люблю себя, когда я трушу,
Обидно мне, когда невинных бьют,
Я не люблю, когда мне лезут в душу,
Тем более, когда в нее плюют.

Я не люблю манежи и арены,
На них мильон меняют по рублю,
Пусть впереди большие перемены,
Я это никогда не полюблю.

Thursday, 23 June 2011

Spovedanie cu cort

25 martie 2011
Aici a ieşit soarele, e cald şi frumos şi pot din nou să scriu la cafenea. De data asta, însă, car după mine vreo cinci kilograme de calculator şi cabluri – computerul mic e pentru moment inoperabil, Răzvan i-a scos Linuxul ca să instaleze un Windows care n-a vrut să se instaleze, apoi a plecat la Amsterdam şi m-a lăsat la antrenament intensiv cu the desktop replacement – pentru Bartleby al meu şi dimensiunea lui, denumirea de laptop (sau asta de aici, şi mai nefericită, de portable) este complet nepotrivită: din poală îmi debordează în toate părţile (la naiba, nici măcar pe masă nu încape, stă aşa, mai într-o dungă, ca ţăranul la Consiliul Comunal), iar de purtat... e greu, dom’le. În fine, bine că e!
Azi, fiind sărbătoare, m-am dus de dimineaţă la liturghie – de foarte dimineaţă, adică, având în vedere că în timpul săptămânii începe la 7. Şi nu singură, atenţie, ci – automobilizate (mobilizate singure, nu pe patru roţi) în diverse feluri şi din diverse pricini – cu Oana, Anca şi Laura. După care Anca a plecat la muncă, Oana, Laura şi cu mine la cafea (în Place de la Sorbonne, cu statuia lui Auguste Comte, dar fără porumbei, de data asta), de acolo la Gap (daaa, shopping spree) şi după Gap fiecare la ale ei: Oana acasă, Laura la bibliotecă, eu... la a doua liturghie. Şi nu pentru că aş fi deosebit de amnezică sau deosebit de habotnică, ci dintr-un motiv încă şi mai caraghios de atât: pentru că de două luni jumate mă tot chinui să-mi întâlnesc duhovnicul (care locuieşte la Jean de Beauvais), în condiţiile în care eu mă duc la Saint-Sulpice şi, mai nou, nu mai pot dezerta duminicile, din motive de obligaţii parohiale multiple. Cum la Jean de Beauvais nu se face liturghie în timpul săptămânii decât la sărbătorile mari (de la ora 10) era azi sau niciodată, dacă voiam să stabilesc o zi pentru spovedanie înainte, eventual, de a se termina Postul Mare. Dar de ce trebuia să-l întâlnesc eu musai în carne şi oase ca să mă programez la spovedanie? Ei, aici e dandanaua... Pentru că... pentru că... pentru că mi-era târşă să-l sun. Sau să-i trimit un SMS. Sau să-i scriu un mail. Din nu se ştie ce motive, mi se pare un lucru complet deplasat în relaţia cu preoţii, ceva similar cu a le propune spre împrumut ultimul număr din Playboy, presupunând că l-aş avea. Aşa că m-am dus. Şi l-am întâlnit. Şi l-am întrebat când. Şi ce credeţi că mi-a spus? „Săptămâna viitoare, pe joi, vineri, aşa. Dă-mi un SMS.” Da, exact. De asta mă temeam şi eu. Şi nu aş fi abordat nicicând subiectul – mai ales acum şi aici – dacă infinita ezitare de-a trimite un SMS n-ar fi fost un episod ilustrativ pentru traiectoriile întortocheate pe care le iau raţionamentele mele şi pentru setul de frici, fobii şi tabuuri pe cât de sâcâitoare, pe atât de inexplicabile.
Dacă tot a venit vorba, să vă spun cum se face că, dintre toţi preoţii de la Saint-Sulpice (şi sunt, în clipa asta, cinci), eu am ajuns la unul de la Jean de Beauvais. Din motive de cort. Şi nu orice cort, ci cortul cu care m-am dus astă-vară în pelerinaj la Tismana. S-a întâmplat aşa: pelerinajul a fost organizat de la Paris, cu părintele Iulian (adică viitorul, pe atunci, duhovnic al subsemnatei) şi Înaltpreasfinţitul Iosif, mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale (titulatura e ceva mai complicată, dar cam asta ar fi ideea). Despre Înaltul cu altă ocazie, pentru că e o poveste în sine, cert e că fix din pricina asta m-am trambalat eu pe cele coclauri cu un autobuz puturos care a făcut o zi întreagă până la mănăstire, şi apoi şapte kilometri prin pădure cu rucsacul în spinare. Lumea a venit, aşadar, de la Paris ca să petreacă o săptămână în creierii munţilor, la un schit de pe lângă Tismana. Schitul fiind a work in progress, am fost invitaţi cu căldură să ne aducem corturile. Anca mi-a scris să-mi spună că nu prea-i vine să-l care pe al ei de la Paris. Eu i-am spus că nici nu-i nevoie, fiindcă am eu unul de două persoane. Care era la Hunedoara, deci demarez preparativele de aducere a lui la Bucureşti. Moment în care intervine Răzvan şi-mi spune că nu e cazul, fiindcă are şi el unul, tot de două persoane, dar loco. Se apropie momentul plecării. Cu o zi înainte, îi spun să producă respectivul cort. Se duce acasă, caută cortul, nu-l găseşte. Şi, cum era prea târziu să mai ajungă al meu de la Hunedoara, mă declar dispusă să achiziţionez al treilea cort. Şi chiar văzusem unul simpatic la Decathlon, aşa că zic: mergem după el. Răzvan se bagă iar şi mă freacă la melodie că n-are rost să batem drumul până acolo, când există corturi şi la doi paşi, în Carrefour. Eu mă enervez şi-i spun că dacă vreau o chestie de camping e de preferat s-o iau de la unii care fac chestii de camping, el se enervează şi-mi spune că-s nebună, isterică şi exagerată. Ne certăm rău, dar până la urmă mergem la Carrefour şi luăm cortul lor. Pe care, în prostia mea, nici măcar nu-l desfac să văd cum arată.
Buuun. Autobuz, mănăstire, pădure, rucsacuri, până la urmă ajungem la schit. Oamenii normali încep să pună corturile pe o bucată de teren plat. Anca şi cu mine, de comun acord şi fără să schimbăm măcar o privire în sensul ăsta, îl ducem pe al nostru mai la o parte şi începem să-l întindem pe o bucată de teren în pantă (ei bine, da!). După care ne punem pe ridicat. Nu că am fi avut ce. Cortul (tip iglu), odată instalat, s-a dovedit a fi o chestie abia un pic mai mare decât un muşuroi respectabil, compus dintr-o foicică subţire şi complet nedemnă de încredere. Galbenă, în plus. Când am terminat de întins toate sforicelele, ceilalţi, sideraţi, s-au oprit din treabă şi aşteptau să se mai întâmple ceva. Cum ar fi a doua foaie. Ei, şi atunci părintele Iulian (un fel de rocker pe care, dacă-l dezbraci de sutană – o şi uitase la Paris, de altfel – devine imposibil de deosebit de obişnuiţii de pe la 2 Mai şi care, judecând după echipamentul propriu şi personal, văzuse mai mulţi munţi şi mai multe mări în condiţii extrem de vitrege) se apropie, se uită şi, cinste lui, nu zice nimic, deşi îi luceau suspect ochii cu un soi de veselie imposibil de stăpânit. Constată doar, pe un ton foarte neutru, că dacă în timpul nopţii o să se facă prea mult condens, a doua zi o să ne gândim la altă soluţie. Nu s-a făcut. Condens, adică. Aşa că ne-a lăsat să stăm în continuare în cortul galben pus în pantă. N-o să intru în detalii despre cum nimănui nu i-a venit să creadă că noi două (plus rucsacurile) chiar încăpem acolo, şi încă întinse; despre cum şi ce îşi închipuiau neaveniţii că se găseşte în cortul respectiv (mâncare, bagaje, căţei, etc., etc., în nici un caz oameni). Nici nu-mi dau prea bine seama dacă, necunoscându-mă până atunci, părintele Iulian a luat faza cu cortul drept o dovadă de inconştienţă crasă (ceea ce şi era) sau una de încredere neţărmurită în puterea lui Dumnezeu de a-i feri pe oameni de consecinţele propriilor idei tâmpite (ceea ce, de asemenea, era). Iar punctul culminant a fost la finalul „excursiei”, când am coborât la Tismana şi mama (da, au apărut şi ai mei într-o vizită-fulger de vreo două ore) i-a spus că în curând o să vin şi eu la Paris şi-l roagă să aibă grijă de mine. La care părintele Iulian s-a uitat la ea, s-a uitat la mine (parcă vedeam cum i se perindă prin faţa ochilor zeci de corturi mici şi galbene înşirate în spatele meu ca o caravană de cămile) şi-i răspunde: „Păi, n-ar trebui să fie chiar aşa de greu.”
Şi uite aşa, îngăduinţa arătată bietului cort total nepotrivit în context, plus faptul că într-o zi, cu o gravitate numai bună pentru o sarcină de maximă importanţă, ne-a pus, pe Anca şi pe mine, să cărăm din pădure până la schit un bolovan în formă de cap de peşte (avea până şi o gaură pentru ochi) şi apoi ne-a prezentat tuturor drept „responsabilele cu fosila”, m-a făcut să mă decid definitiv asupra duhovnicului „din deplasare”. N-aş fi în stare să precizez ce anume a asigurat reciprocitatea relaţiei, dar, din punctul meu de vedere, faptul că cineva vede că ai făcut o idioţenie şi, în loc să ţi-o arate cu degetul, se scarpină în barbă şi zice: „OK, hai să vedem încotro se poate merge de aici” e mare lucru. E incredibil cât confort poate aduce constructivismul câteodată! A, şi e ardelean, bineînţeles.

Tuesday, 21 June 2011

Boileau şi Prefectura de Poliţie


Zilele trecute, Răzvan m-a dus să-mi arate unde a locuit Boileau pe vremea când Arondismentul 16 era un fel de sat mai răsărit, nu cartierul fric et frime care e astăzi. Dar, în ordine geografic-cronologică, mai întâi am ajuns la hanul unde-şi bea el (Boileau, nu Răzvan) minţile cu colegii de breaslă (Le Mouton Blanc, 40 rue d’Auteuil), şi abia apoi acolo unde una dintre celebrele vâsle negre cu scris roşu ne informează că pe undeva prin preajmă se termina grădina poetului – casa, curios lucru pentru un oraş care-şi conservă clădirile, nu mai există. În schimb, la limita grădinii boileşti se află acum une rue privée închisă cu grilaj şi botezată, cum altfel, Hameau Boileau. Şi cum îmi lungeam eu gâtul, mâinile şi telefonul să fac poze, profitând de ocaziile când se deschidea poarta pentru câte o maşină, a apărut deodată un omuleţ panicat, care ne-a şuşotit conspirativ să terminăm cu pozatul, pentru că vos visages ont été déjà envoyés à la Préfécture de Police, având în vedere că il y a des ministres qui habitent ici. Prefectura de Poliţie încă nu a dat nici un semn şi nici nu cred că o să dea vreodată, cu excepţia coincidenţei nefericite a unui atac terorist asupra cătunului cu miniştri, lucru destul de puţin probabil, pentru că la vreo două case mai jos, într-o curticică înghesuită cu gardul încoronat cu flori uscate, se găseşte ambasada Algeriei. Ceea ce merită reţinut este însă faptul că justiţia poetică e doar o ficţiune întreţinută de seminariile de literatură, pentru că, iată, săracul Boileau nici aici (nici acum) n-a scăpat de ei!



Saturday, 11 June 2011

... and Argentinian Tango

One hot summer’s day I stopped in the New York subway hypnotized by what I saw. A middle-aged couple was dancing an Argentinian tango, describing around them an invisible circle in which only the two of them existed, the man and the woman, and a dusty cassette player on the ground beside them. The man and the woman were neither ugly nor beautiful, neither young nor old. They were dressed in black, their clothes were tidy but worn, the man’s black trousers shone with a greasy sheen. They danced seriously, modestly, without emotion, without superfluous movements, with no desire to please. The crowd around them was becoming steadily larger. I wondered what it was that had made the New Yorkers, who trip over musicians, entertainers and beggars of all kinds at every step, what it was that had made the inhabitants of a city which never stops for a second miss their train and stop by the modest Argentinian tango dancers.
The reason for the hypnotic voyeurism of the crowd, and my own, seems to me to have been the truth of the scene. The dancers carried out their dance as though it were the only thing they knew, they laid out their only possession, performing the rhythm as their deepest intimate truth. The Argentinian tango was their identity card, their fingerprint, their name and surname, their selves.
(Dubravka Ugrešić, The Culture of Lies, 1995)

Friday, 10 June 2011

Balkan Blues...

That’s the kind of song which torments with its caress. And the more we surrender to that caress, the harder it becomes to part from its torment. The sharp edge cuts even deeper; just as steel chains dig more deeply into the body the more it resists.
The finale here is the beginning, nowhere completed, always open. A projection into the unmeasurable. In their initial arrangement these songs cannot ‘end’ at all, and one feels that they ought not to end, to ‘become what they are’. It’s the kind of song that gives that special impression: that ‘after it there is nothing’, no life – an inexpressible and indescribable impression. In their monotony and eternal inner sameness, in their plumbing of eternally the same depths, they become even stronger, deeper, more powerful. That lack of completion is their very essence. And that is why it is inevitable that there should be that constant sense of something ‘remaining’ which can never be experienced but which unavoidably remains.
(Vladimir Dvorniković, The Psychology of Yugoslav Melancholy, 1917)

Monday, 6 June 2011

Paranteză la petrecerea interbelică

Azi-dimineaţă am constatat două fenomene strâns legate unul de altul, şi anume: cum mă pregăteam eu să mă lansez vajnic pe blog cu un post bosumflat despre cum, dacă nu scriu eu, nu se îngrijeşte nimeni de bunăstarea lui - ceea ce e, în acelaşi timp, fals şi absurd: cine altcineva să se îngrijească de el? - am dat peste două ditamai comentarii de la Carmen (le găsiţi aici, dacă n-aveţi răbdare să umblaţi după ele), absolut savuroase, care nu numai că-mi infirmă teoria, ci mă trimit direct la al doilea fenomen, comme quoi sarea şi piperul cafenelei se mută, încet-încet, de la conţinut la comentarii şi de la patron la clienţi, ceea ce corespunde, în fond, menirii oricărei cafenele care-şi merită cât de cât numele. Aşa că, dragii mei, să nu vă miraţi dacă peste vreo şaptezeci de ani, aşa, o să apară şi pe Café Mitteleuropa o plăcuţă ca aia de pe Closerie des Lilas, în care să se spună că aici au mâncat, băut, scris, desenat şi benchetuit marile personalităţi ale momentului :) Astea fiind voi, dacă n-am fost suficient de clară.

Friday, 27 May 2011

Petrecere (interbelică) la Cafe Mitteleuropa

Avem una bucată idee de la Carmen (v. comentariile la primul post pe tema asta), şi anume o petrecere interbelică. Ia să facem o încercare, să vedem dacă v-ar plăcea.

Scurt intermezzo la povestea caselor, sau Se poate şi mai rău

Ca să vedeţi că nu vorbesc prostii şi că această poveste a caselor poate fi chiar mai coşmarescă decât spuneam (şi îmi imaginam) eu, daţi un click pe linkul de aici. Partea bună a acestei istorii este că Oanei probabil îi va creşte considerabil moralul aflând că vânătoarea ei de case şi ofertele bizare cu care a avut de-a face au fost de fapt a walk in the park, iar eu ajung să cred, încet-încet, că trei luni jumate de alergat prin oraş şi renovat poduri nu sunt o alternativă chiar atât de proastă, până la urmă. Pe de altă parte, acum avem dovada clară că dificultăţile locative n-au nimic de-a face cu xenofobia, deci ne putem apuca de întemeiat Asociaţia Chiriaşilor Exasperaţi fără Frontiere. Şi, în sfârşit, morala: vreţi să vă stabiliţi la Paris? Faceţi-vă prieteni!

Thursday, 26 May 2011

Petrecere la Cafe Mitteleuropa

Cafe Mitteleuropa vrea să organizeze o petrecere, dar nu ştie când şi, mai ales, unde. Aşa că haideţi să începem, poate aşa vedem încotro ne duce.


Caut locuinţă. La Paris – partea a cincea: Cum cumpără trei doctoranzi un frigider

Precizări preliminare: dacă aţi urmărit cu atenţie şi răbdare primele patru părţi, probabil că v-aţi prins până acum că am ajuns la Paris la începutul lui octombrie, cu intenţia lăudabilă de a-mi termina teza. Numai că asta presupunea un loc unde să stau până când proiectul cu pricina va fi fost dus la îndeplinire, lucru complicat – şi simplificat, în aceeaşi măsură, oricât de incredibil ar părea – de faptul că, simultan, Răzvan avea de făcut un stagiu de cercetare de opt luni, în acelaşi Paris, dar pentru altă teză. A lui. Ceea ce n-am anticipat a fost dificultatea de a găsi o casă care să corespundă măcar parţial acestor nevoi. Iar după celebra escrocherie imobiliară de care tocmai ce vorbeam, şansele au scăzut considerabil. Una peste alta, găsirea casei a durat vreo două luni jumate, plus timpul necesar pentru a o face locuibilă, adică încă vreo lună. Unde am stat în tot timpul ăsta? Păi, la Anca – până la sfârşitul lui octombrie. După care, până spre jumătatea lui ianuarie, la Oana. Acum, luaţi cea mai tare tabără în care aţi fost vreodată, dacă aţi fost, înmulţiţi-o cu cât vreţi voi şi veţi avea o idee vagă despre cum a fost perioada asta, de care aparţine şi sceneta de mai jos (ţin să precizez că titlul este oarecum inexact, având în vedere că la foarte scurtă vreme după asta Oana a devenit doctor de-a binelea).
Aşadar, cum cumpără trei doctoranzi un frigider?
Din categoria „desene animate cu noi şi Oana” ar fi, printre altele, momentul când s-a decis cumpărarea unui nou frigider, având în vedere că cel aflat în dotarea apartamentului nu se mai închidea decât proptit cu un scaun. Vorbit cu proprietara, dat acord. Daaar... Frigiderul locuia într-un dulap. Dulapul lui special de frigider. Făcut după măsura vechiului frigider, deci noul frigider, obligat-forţat, trebuie să fie încastrabil şi de aceeaşi dimensiune, deoarece dulapul Antilopei (pe proprietara Oanei o cheamă Antiope, faza cu Antilopa este numele ei de alint) este inamovibil. Bun. Aşadar, să măsurăm frigider. Nu tu metru, nu tu riglă. Moment în care mie îmi vine ideea genială să-l măsurăm cu o sforicică. Nouă dramă: nu există destulă sforicică şi pentru frigider, şi pentru dulap. Şi iarăşi îmi vine o idee genială: la ce naiba să măsori frigiderul, când poţi măsura doar dulapul? Oricum frigiderele sunt cam standard (sau ar trebui să fie, în capul meu; în realitate, desigur, nu sunt). Bun. Se măsoară, aşadar, dulapul. Se pun post-ituri pe sforicică în punctele-cheie. A doua zi, eu mă duc la mercerie, Oana şi cu Răzvan la Darty. Şi încep ei să se plimbe prin prăvălie cu sforicica, tot măsurând la frigidere. Până apare o tanti: „Puis-je vous renseigner?”, zice ea cu blândeţe. Îi explică Oana ce şi cum şi că uite, astea sunt dimensiunile. La care tanti răspunde că o să trimită dumneaei pe cineva la Oana acasă ca să facă măsurătorile, pentru că „avec un bout de ficelle, ce n’est pas évident” şi să nu ne facem griji, că-i gratis. Iar faza cu „asta este o tradiţie culturală românească” (sfoara, adică) probabil că nu prea a convins-o. Aşa că după câteva zile a venit un domn şi a luat măsuri. Frigiderul propriu-zis a ajuns a doua zi. Cu o reducere de 100 de euro, pentru că aveau unul returnat de un francez căruia nu i-a încăput în dulap. Dacă l-a măsurat cu ruleta... În orice caz, electrocasnicele s-au mişcat mai repede decât les plombiers care trebuiau să schimbe sifonul din baie şi care au fost angajaţi cu mai bine de două luni înainte. Ca să nu mai vorbim de geamgii, de care ne vom ocupa în episodul următor. Dar, nu-i aşa, suntem la Paris, iar asta ne ocupă tot timpul...

Saturday, 21 May 2011

Ofertă specială

Pentru că azi este o zi un pic mai altfel decât alte zile, vă propun să ne adunăm la o cafea cu cântec şi să le sărbătorim pe Ileana, pe Delia, pe Dorica şi pe toţi apropiaţii noştri aflaţi, în diverse feluri şi din diverse pricini, departe. La mulţi ani! :)