Spovedanie cu cort

25 martie 2011

Aici a ieşit soarele, e cald şi frumos şi pot din nou să scriu la cafenea. De data asta, însă, car după mine vreo cinci kilograme de calculator şi cabluri – computerul mic e pentru moment inoperabil, Răzvan i-a scos Linuxul ca să instaleze un Windows care n-a vrut să se instaleze, apoi a plecat la Amsterdam şi m-a lăsat la antrenament intensiv cu the desktop replacement – pentru Bartleby al meu şi dimensiunea lui, denumirea de laptop (sau asta de aici, şi mai nefericită, de portable) este complet nepotrivită: din poală îmi debordează în toate părţile (la naiba, nici măcar pe masă nu încape, stă aşa, mai într-o dungă, ca ţăranul la Consiliul Comunal), iar de purtat... e greu, dom’le. În fine, bine că e!

Azi, fiind sărbătoare, m-am dus de dimineaţă la liturghie – de foarte dimineaţă, adică, având în vedere că în timpul săptămânii începe la 7. Şi nu singură, atenţie, ci – automobilizate (mobilizate singure, nu pe patru roţi) în diverse feluri şi din diverse pricini – cu Oana, Anca şi Laura. După care Anca a plecat la muncă, Oana, Laura şi cu mine la cafea (în Place de la Sorbonne, cu statuia lui Auguste Comte, dar fără porumbei, de data asta), de acolo la Gap (daaa, shopping spree) şi după Gap fiecare la ale ei: Oana acasă, Laura la bibliotecă, eu... la a doua liturghie. Şi nu pentru că aş fi deosebit de amnezică sau deosebit de habotnică, ci dintr-un motiv încă şi mai caraghios de atât: pentru că de două luni jumate mă tot chinui să-mi întâlnesc duhovnicul (care locuieşte la Jean de Beauvais), în condiţiile în care eu mă duc la Saint-Sulpice şi, mai nou, nu mai pot dezerta duminicile, din motive de obligaţii parohiale multiple. Cum la Jean de Beauvais nu se face liturghie în timpul săptămânii decât la sărbătorile mari (de la ora 10) era azi sau niciodată, dacă voiam să stabilesc o zi pentru spovedanie înainte, eventual, de a se termina Postul Mare. Dar de ce trebuia să-l întâlnesc eu musai în carne şi oase ca să mă programez la spovedanie? Ei, aici e dandanaua... Pentru că... pentru că... pentru că mi-era târşă să-l sun. Sau să-i trimit un SMS. Sau să-i scriu un mail. Din nu se ştie ce motive, mi se pare un lucru complet deplasat în relaţia cu preoţii, ceva similar cu a le propune spre împrumut ultimul număr din Playboy, presupunând că l-aş avea. Aşa că m-am dus. Şi l-am întâlnit. Şi l-am întrebat când. Şi ce credeţi că mi-a spus? „Săptămâna viitoare, pe joi, vineri, aşa. Dă-mi un SMS.” Da, exact. De asta mă temeam şi eu. Şi nu aş fi abordat nicicând subiectul – mai ales acum şi aici – dacă infinita ezitare de-a trimite un SMS n-ar fi fost un episod ilustrativ pentru traiectoriile întortocheate pe care le iau raţionamentele mele şi pentru setul de frici, fobii şi tabuuri pe cât de sâcâitoare, pe atât de inexplicabile.

Dacă tot a venit vorba, să vă spun cum se face că, dintre toţi preoţii de la Saint-Sulpice (şi sunt, în clipa asta, cinci), eu am ajuns la unul de la Jean de Beauvais. Din motive de cort. Şi nu orice cort, ci cortul cu care m-am dus astă-vară în pelerinaj la Tismana. S-a întâmplat aşa: pelerinajul a fost organizat de la Paris, cu părintele Iulian (adică viitorul, pe atunci, duhovnic al subsemnatei) şi Înaltpreasfinţitul Iosif, mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale (titulatura e ceva mai complicată, dar cam asta ar fi ideea). Despre Înaltul cu altă ocazie, pentru că e o poveste în sine, cert e că fix din pricina asta m-am trambalat eu pe cele coclauri cu un autobuz puturos care a făcut o zi întreagă până la mănăstire, şi apoi şapte kilometri prin pădure cu rucsacul în spinare. Lumea a venit, aşadar, de la Paris ca să petreacă o săptămână în creierii munţilor, la un schit de pe lângă Tismana. Schitul fiind a work in progress, am fost invitaţi cu căldură să ne aducem corturile. Anca mi-a scris să-mi spună că nu prea-i vine să-l care pe al ei de la Paris. Eu i-am spus că nici nu-i nevoie, fiindcă am eu unul de două persoane. Care era la Hunedoara, deci demarez preparativele de aducere a lui la Bucureşti. Moment în care intervine Răzvan şi-mi spune că nu e cazul, fiindcă are şi el unul, tot de două persoane, dar loco. Se apropie momentul plecării. Cu o zi înainte, îi spun să producă respectivul cort. Se duce acasă, caută cortul, nu-l găseşte. Şi, cum era prea târziu să mai ajungă al meu de la Hunedoara, mă declar dispusă să achiziţionez al treilea cort. Şi chiar văzusem unul simpatic la Decathlon, aşa că zic: mergem după el. Răzvan se bagă iar şi mă freacă la melodie că n-are rost să batem drumul până acolo, când există corturi şi la doi paşi, în Carrefour. Eu mă enervez şi-i spun că dacă vreau o chestie de camping e de preferat s-o iau de la unii care fac chestii de camping, el se enervează şi-mi spune că-s nebună, isterică şi exagerată. Ne certăm rău, dar până la urmă mergem la Carrefour şi luăm cortul lor. Pe care, în prostia mea, nici măcar nu-l desfac să văd cum arată.

Buuun. Autobuz, mănăstire, pădure, rucsacuri, până la urmă ajungem la schit. Oamenii normali încep să pună corturile pe o bucată de teren plat. Anca şi cu mine, de comun acord şi fără să schimbăm măcar o privire în sensul ăsta, îl ducem pe al nostru mai la o parte şi începem să-l întindem pe o bucată de teren în pantă (ei bine, da!). După care ne punem pe ridicat. Nu că am fi avut ce. Cortul (tip iglu), odată instalat, s-a dovedit a fi o chestie abia un pic mai mare decât un muşuroi respectabil, compus dintr-o foicică subţire şi complet nedemnă de încredere. Galbenă, în plus. Când am terminat de întins toate sforicelele, ceilalţi, sideraţi, s-au oprit din treabă şi aşteptau să se mai întâmple ceva. Cum ar fi a doua foaie. Ei, şi atunci părintele Iulian (un fel de rocker pe care, dacă-l dezbraci de sutană – o şi uitase la Paris, de altfel – devine imposibil de deosebit de obişnuiţii de pe la 2 Mai şi care, judecând după echipamentul propriu şi personal, văzuse mai mulţi munţi şi mai multe mări în condiţii extrem de vitrege) se apropie, se uită şi, cinste lui, nu zice nimic, deşi îi luceau suspect ochii cu un soi de veselie imposibil de stăpânit. Constată doar, pe un ton foarte neutru, că dacă în timpul nopţii o să se facă prea mult condens, a doua zi o să ne gândim la altă soluţie. Nu s-a făcut. Condens, adică. Aşa că ne-a lăsat să stăm în continuare în cortul galben pus în pantă. N-o să intru în detalii despre cum nimănui nu i-a venit să creadă că noi două (plus rucsacurile) chiar încăpem acolo, şi încă întinse; despre cum şi ce îşi închipuiau neaveniţii că se găseşte în cortul respectiv (mâncare, bagaje, căţei, etc., etc., în nici un caz oameni). Nici nu-mi dau prea bine seama dacă, necunoscându-mă până atunci, părintele Iulian a luat faza cu cortul drept o dovadă de inconştienţă crasă (ceea ce şi era) sau una de încredere neţărmurită în puterea lui Dumnezeu de a-i feri pe oameni de consecinţele propriilor idei tâmpite (ceea ce, de asemenea, era). Iar punctul culminant a fost la finalul „excursiei”, când am coborât la Tismana şi mama (da, au apărut şi ai mei într-o vizită-fulger de vreo două ore) i-a spus că în curând o să vin şi eu la Paris şi-l roagă să aibă grijă de mine. La care părintele Iulian s-a uitat la ea, s-a uitat la mine (parcă vedeam cum i se perindă prin faţa ochilor zeci de corturi mici şi galbene înşirate în spatele meu ca o caravană de cămile) şi-i răspunde: „Păi, n-ar trebui să fie chiar aşa de greu.”

Şi uite aşa, îngăduinţa arătată bietului cort total nepotrivit în context, plus faptul că într-o zi, cu o gravitate numai bună pentru o sarcină de maximă importanţă, ne-a pus, pe Anca şi pe mine, să cărăm din pădure până la schit un bolovan în formă de cap de peşte (avea până şi o gaură pentru ochi) şi apoi ne-a prezentat tuturor drept „responsabilele cu fosila”, m-a făcut să mă decid definitiv asupra duhovnicului „din deplasare”. N-aş fi în stare să precizez ce anume a asigurat reciprocitatea relaţiei, dar, din punctul meu de vedere, faptul că cineva vede că ai făcut o idioţenie şi, în loc să ţi-o arate cu degetul, se scarpină în barbă şi zice: „OK, hai să vedem încotro se poate merge de aici” e mare lucru. E incredibil cât confort poate aduce constructivismul câteodată! A, şi e ardelean, bineînţeles.

Caut nevastă. În Balcani

Acum câţiva ani, mergând cu trenul de la Zagreb la Belgrad, am primit o cerere în căsătorie absolut inedită, din partea unui tânăr prezentabil, cu situaţie bună şi perspective promiţătoare, dintr-o respectabilă familie de origine rromă. Negocierea s-a purtat în sârbeşte între prietena mea Anne şi decanul de vârstă al grupului cu pricina şi cuprindea drept principală clauză promisiunea solemnă de a mă trata ca pe-o prinţesă în schimbul obligaţiei de a produce copii în cantitate nedeterminată. Zău că nu pricep de ce am zis nu : )

Comunismul altuia, sau cu Laura prin Bulgaria

Cum e să pleci la un concert Deep Purple în Bulgaria? Simplu, dacă nu te complici singur. Noi, de pildă, am luat un tren de dimineaţă spre Constanţa. Pe la Feteşti, sună omul cu biletele (the master of puppets, cum ar veni): „Unde sunteţi, fetelor?” Pe aproape, aşa că ne dăm întâlnire la Clubul Phoenix (dacă vreţi să ascultaţi tot felul de roace şi, eventual, să nimeriţi şi la un concert live când aveţi drum pe la Constanţa, treceţi pe acolo: e chiar lângă piaţa Tomis Nord).

Apare şi omu', cu tot cu microbuzul de rigoare, şi purcedem. Cu oprire în Vama Veche, să mai îmbarcăm câţiva clienţi. Un tip cam supărat încearcă să ne ridice de pe locurile pe care le aleseserăm (cele două din spatele şoferului); nu-i ţine figura şi se sufocă lent undeva în spatele microbuzului, cu prietenii lui mai lipsiţi de pretenţii.

Grănicerii români, după bunul obicei al pământului, lungesc formalităţile cât au ei chef. Bulgarii însă termină repede; aflăm cu bucurie că ne aşteptau (îi sunase primarul din Kavarna să-i updateze – paranteză la paranteză: primarul ăsta, şi nu Videanu, ar trebui să se cheme „care face”, fie şi numai pentru că reuşeşte să transforme un biet orăşel in the middle of nowhere în haltă obligatorie pentru o droaie de trupe rock, şi nu dintre cele mai nesemnificative) şi ne urează distracţie plăcută rânjind cu gura până la urechi. Ce li s-o fi părând lor aşa de amuzant?

Şi uite aşa intrăm în Bulgaria. Şoselele – ca la noi. Peisajul – aşijderea. Dobrogea, deh! Floarea soarelui cât încape, în rest nişte boscheţi pricăjiţi. Până la Kavarna nu sunt decât vreo 35 km – nici nu ne dezmeticim bine şi am ajuns. Blocurile comuniste ne întâmpină de la intrare; efectul e la fel de năucitor ca o lovitură de ciomag în moalele capului. Nu e urât, e dincolo de urâţenie: e trist. Nici nu ştii prea bine ce să faci: să te consolezi că nu ai fost singur într-unul dintre cele mai sinistre experimente ale secolului sau să îţi urli revolta împotriva expresiei arhitecturale a omului nou şi să smulgi din ea cu mâinile goale? Nu facem nici una, nici alta; stăm cuminţi în microbuz şi întoarcem capul stânga-dreapta până ajungem la stadion. Acolo debarcăm, Laura şi cu mine ne luăm rucsacurile în spinare: noi mai rămânem două zile. E abia 4 după-amiaza, mai sunt vreo două ore până se intră pe stadion. Profităm de ocazie să rezolvăm problema cazării. Pe o pajişte de lângă stadion e plin de corturi, inclusiv cinci mari, militare, ridicate de primărie pentru cei veniţi la concert şi care nu au unde să stea peste noapte. Cu alte cuvinte, pentru unii ca noi, dar nu vrem să rămânem acolo; oamenii par prietenoşi, dar mai ştii? În jurul stadionului, grămadă ordonată de tarabe şi tărăboanţe cu mâncare (au şi ei mici, dar... mari şi cu altă compoziţie; nu i-am gustat, deci expertiza e incompletă), băutură, şepci şi alte dichisuri. Întrebăm de camping şi aflăm că s-a închis de vreo zece ani – excelent! Laura se uită la mine, eu ridic din umeri: ne descurcăm noi cumva, ce poate să meargă prost într-o ţară unde bornele kilometrice sunt nişte chestii discrete şi sfielnice pe care scrie (printre altele) OK?

Drept pentru care ajungem în centru (cel turistic). Îl întreb de cazare pe bodyguardul de la bancă. El nu vorbeşte engleză, dar pricepe câte ceva, aşa că se duce s-o cheme pe doamna de la magazinul cu costume de baie. Ea trece drumul la vecina de la rochii, care serveşte de translator. Ştiu ei o cameră la cineva, nu e scump şi e foarte aproape. Ce să ne mai explice cum se ajunge? Au dat telefon şi trimit oamenii ăştia pe cineva să ne conducă. Aşa şi e, vine fetiţa. Într-adevăr, e foarte aproape, iar camera e curată şi... locuită. Chiar de fetiţă, judecând după jucăriile de pluş înşirate pe rafturi. Televizorul, calculatorul, un casetofon mititel şi un elastic de păr uitat pe un raft. Camera nu se încuie decât pe dinăuntru, ne explică bunica. Nici nu-i nevoie, ea e tot timpul acasă. Ne arată baia: gresie, faianţă, cadă de colţ şi centrală. Niiice... Cerem o cheie de la intrare, bulgăroaicele se minunează în cor de obsesia noastră cu încuiatul (paranoia? tot ce se poate), le explicăm că o să venim seara târziu şi nu vrem să deranjăm. Aaa, bine, sigur că da! Acuma, cine se laudă cu ospitalitatea românească ar face bine să meargă în Bulgaria ca să vadă cum se adună toată familia să-ţi arate cum se învârte cheia în broască...

În fine, ieşim şi pornim voiniceşte spre plajă. Marea e la vreo 3 km în josul dealului – o excursie întreagă doar ca să-ţi bagi zece minute picioarele în Marea Neagră! Sunt şi autobuze, desigur, dar noi nu ştim şi, când e vorba de întors, constatăm că nici nu ne pasă. Aşa că lăsăm autobuzul să plece şi urcăm spre oraş pe jos. De-acum putem intra şi pe stadion; ne croim drum prin mulţime, oamenii de la poartă rup biletele. Hai la control: mă proţăpesc în faţa unuia de doi pe doi, cam ţigănos. Se înroşeşte până-n vârful urechilor şi mă trimite la colega: sectorul femei. „Gentuţa?” (ca-n româneşte). Desfac fermoarul: paşaportul, ţigările, portmoneul... „Aparat?” întreabă ea, mai mult de formă. „Nje, telefon.” „No problem.” Nu mă mai pipăie; spre deosebire de bodyguarzii de la concertul Metallica din Bucureşti, nu-mi ia oasele bazinului drept un Beretta model de damă.

Cine spune că nu se fotografiază? Jumătate din telefoanele cu cameră din Bulgaria sunt pe stadionul din Kavarna. Plus aparate şi Dumnezeu ştie câte reportofoane şi mp3 playere. Ne uităm cum intră lumea; atmosfera e, deocamdată, o combinaţie de 1 Mai şi 23 August. Vin cu familiile, cu copiii, ăştia se zbenguie pe gazon. Mai multe femei decât la un meci de fotbal din campionatul Angliei. Şi, evident, rockeri de toate vârstele şi sexele: masculin, feminin şi incert. La o tarabă se vinde bere la pahar (bună bere!), dar numai până începe concertul.

Gurile rele ar spune că stadionul din Kavarna cam seamănă cu cel comunal din Prundul Bârgăului. Aşa şi e, dar nu contează: dacă voiam să admir arhitectura, mergeam să fac torticolis pe Camp Nou.

La început cântă nişte bulgari. Primii, vioi. Ceilalţi: vocalul e un fel de Cristi Minculescu (dar mai tânăr), iar orchestraţia aduce a Holograf obosit. Şi cântă, frate, de nu mai termină. Laura fumegă, eu îmi rod unghiile, dar bulgarilor le place: cântă cu ei şi-şi leagănă braţele. Nici nu-i de mirare că nu mai pleacă! Iacă, până la urmă, şi Deep Purple. Halt, probleme cu luminile. Mai trece cam un sfert de oră. În sfârşit, încep. Stau cu capul în jos, înaltele boxelor trec peste mine şi se simte vibraţia basului, intim şi profund ca o inimă – a mea, a altuia? Din păcate, nu ţine foarte mult, maxim o oră şi ceva. La sfârşit, câţiva stropi de ploaie, evident, că doar – vorba colegului Marian – ce concert rock e ăla fără ploaie? Ne strecurăm spre ieşire. Sunt câteva mii de oameni, de pe movila unde ne-am căţărat, aproape de poartă, vedem o mare de capete legănându-se disciplinat unele lângă altele.

A doua zi dimineaţa plecăm spre Balcic, nu înainte de a fi recepţionat (prin geamul deschis de la dormitor, sub care şedeam şi ne beam cafeaua somnoroasă) o farfurie cu două sendvişuri cu margarină. Tot fetiţa! De data asta, cu o prietenă. Se foiesc pe la geam şi trag cu ochiul la noi până vine bunica şi le ceartă. Ştie engleză (fetiţa, nu bunica), dar e sfioasă; abia când plecăm răspunde încetişor „Bye!”

Tot comunistă e şi autogara din Kavarna. Şi tot lângă piaţă, ca la noi. Dăm o raită, aşteptând microbuzul. Pe lângă legume, mai există buticuri, dar cu kitsch-ul bine temperat. De altfel, o sa constatăm că şi bazarul din Balcic reuşeşte această neobişnuită performanţă.

Ajungem pe la 11 şi ceva şi coborâm direct în port. Sigur că Balcicul nu mai e ce a fost acum 70 de ani. O fi bine, o fi rău? Laura caută zadarnic turcul pitoresc, eu nu am aşteptări şi, drept urmare, nici dezamăgiri. Dar ne plac străzile abrupte, tăiate direct în coastă, râpele lutoase care despart cele două părţi ale oraşului, bisericile de piatră şi casele cam fistichii, pline de prosoape şi cearşafuri întinse la uscat. Oamenii nu sunt mai bogaţi decât la noi, cel puţin nu par, dar au un aer mult mai degajat şi nu le vine prea greu să zâmbească. Fie că înţeleg sau nu engleză, sunt mereu săritori şi amabili, dau explicaţii amănunţite în bulgară (pe care uneori le şi pricepem) şi, dacă nu merge altfel, scriu pe hârtie (de pildă, orarul autobuzelor). Înainte însă întreabă, plini de speranţă: „Russki ponimaite?” „Ne ponimaiu” Ridică atunci din umeri, cu un surâs resemnat – nimeni nu e perfect – şi-i dau înainte în bulgară.

Surprize, surprize! Nici la Balcic nu e camping. Nici n-a fost vreodată, există însă două undeva spre Albena, la vreo 7 km. Dacă n-or fi închise... Deci, iar cazare. La biroul de informaţii turistice, o doamnă foarte însărcinată ne anunţă că la Balcic turiştii stau la hotel. 30 şi ceva de euro pe noapte. Îi mulţumim şi plecăm, dar cum nu avem chef să batem oraşul în căutare de cameră cu rucsacurile în spate şi pe o căldură cumplită, ne oprim 50 de metri mai încolo, la o agenţie de turism. Şi găsim, fireşte. O căsuţă doar cu puţin mai scumpă decât camera de la Kavarna, însă mult mai ponosită. Locul întreg arată ca o colonie de mineri. Uşi de carton presat între folii de placaj umflate de umezeală. Becul e ars, duşul nu are rozetă şi, o să observăm seara, e din cale-afară de complicat să potriveşti apa în aşa fel încât să nu te opărească. Dar când ne întoarcem, noaptea târziu, boilerul e pornit (ceea ce ne scuteşte de o oră de aşteptare după apă caldă), becul schimbat şi paturile făcute. Dincolo de perete vecinul sforăie fortissimo, dar până stingem lumina încetează şi putem dormi fără probleme.

Dar până la somn a mai fost plimbarea pe faleză şi lăutarul care s-a luat după noi cu acordeonul şi care a repetat, pe un ton pe jumătate meditativ, pe jumătate admirativ, replica mea cam ţâfnoasă (thanks, but no, thanks), probabil cu intenţia de a o include în propriul repertoriu, dacă s-ar fi ivit vreodată ocazia. La castel e deschis, aşa că intrăm şi rătăcim prin grădina botanică, plină de alei, scări, cărărui şi podeţe, gustăm un deget de vin (dulce, dar tare şi făcut, ni se spune, cu apă obţinută numai din zăpadă) şi ne tot învârtim în căutarea castelului însuşi. Care, de altfel, se vede de pe faleză. Dar, ca orice lucru evident, scapă. Adică nouă ne-a scăpat, în prima fază. Tot întrebând, tot colindând, l-am găsit şi pe el şi am decis că încăperea noastră favorită este... baia (arabo-turcească). După-amiază pe plajă, seara la terasă: două beri la halbă, două leva (adică vreo 13.000 de căciulă), o scurtă plimbare prin port...

Sâmbătă la prânz, spre graniţă. Tot cu microbuzul, după ce am petrecut vreo oră (timp în care am mâncat câţiva ardei graşi cu pâine) în compania unui bătrânel care ne povestea în bulgară despre cât de frumoase sunt fetele din Europa Centrală şi de Est (nu ca nesăratele alea de occidentale). Poate că am fi aflat lucruri şi mai interesante dacă Laura şi-ar fi amintit mai mult din rusa învăţată la şcoală, dar ne-am descurcat şi aşa. Adică ascultând, zâmbind şi dând din cap (m-am tot străduit să nu uit că bulgarii dau din cap complet anapoda, adică invers decât restul lumii, dar n-a fost cazul, pentru că în cele din urmă s-au resemnat şi ei şi în relaţiile cu străinii se conformează uzanţelor internaţionale).

Mai întâi, de la Balcic la Shabla – un fel de sătuc uitat de lume, cu o autogară goală puşcă, nici o terasă prin apropiere (doar o cafenea slinoasă în sala de aşteptare, cu perdea de mărgele şi cafea la pahare de plastic, refugiu pentru şoferii de microbuz aşteptând să intre în cursă). Până la graniţă mai sunt vreo 20 km şi mai avem de aşteptat încă două ore şi jumătate să vină autobuzul. E şi un taxi pe acolo, dar şoferul ne cere 20 de leva şi noi nu mai avem decât 17. Sau cel puţin aşa credem. Nu ne înţelegem, aşa că el pleacă, noi rămânem. Târâm rucsacurile în spatele autogării, la umbră. Laura mănâncă lămâie cu zahăr, eu fumez şi ne întrebăm dacă n-ar fi cazul să facem autostopul. Nu pare o idee prea grozavă, dar am putea încerca să vrăjim nişte localnici care pierd vremea la umbră să ne ducă cu Lada lor. Dar nu apucăm, fiindcă se întoarce taximetristul (de la graniţă, evident!). De data asta vorbeşte Laura cu el; tot nu vrea. Se mai foieşte, se aşază la umbră, eu trag nădejde că se răzgândeşte, Laura nu crede... Până la urmă, se îndură şi ne ia, contra celor 17 leva (care nu erau chiar toată averea noastră, cum credeam, pentru că la Vama Veche am mai descoperit încă două în alt compartiment al portmoneului – mai avem de două beri, dacă trecem iar graniţa!). Străbatem vama pe jos, simplu şi repede, după un pârlit de bişniţar care ne îndrumă spre punctele de control. El e prieten cu vameşii, deci aşteaptă. Noi trecem şi o luăm la picior spre Vama Veche (doar trebuie să folosim şi cortul, dacă tot l-am cărat atâta drum).

Problema e că nu ştim să-l întindem. Îl ancorăm frumos la colţuri, Laura intră sub prelată să vadă pe unde se strecoară beţele, eu citesc de zor din manualul de instrucţiuni. Nu mai e cazul: apar doi slovaci şi-l ridică în trei minute (apropo, beţele erau pe dinafară, ca la orice iglu), aşa că putem să ne lungim cu burta în sus în timp record. Iar seara – bonus: o lună uriaşă, stacojie, aproape plină, bântuind printre nişte fire de nori. Cică ar fi fost la cea mai mică distanţă posibilă de Pământ. Aşa o fi.

Şi gata.

P.S. Dacă vă surprind preţurile şi dificultăţile de comunicare, precum şi ideea trăsnită de a asculta Deep Purple în Bulgaria când, dacă nu mă înşală memoria, au venit şi la Bucureşti, ţin să vă anunţ că excursia cu pricina s-a întâmplat în vara lui 2005. Şi nu, n-am schimbat nimic: textul ăsta apare aici exact aşa cum a fost scris atunci, pe post de mail colectiv trimis prietenilor care voiau să ştie ce-am făcut pe-acolo.