Acum câţiva ani, mergând cu trenul de la Zagreb la Belgrad, am primit o cerere în căsătorie absolut inedită, din partea unui tânăr prezentabil, cu situaţie bună şi perspective promiţătoare, dintr-o respectabilă familie de origine rromă. Negocierea s-a purtat în sârbeşte între prietena mea Anne şi decanul de vârstă al grupului cu pricina şi cuprindea drept principală clauză promisiunea solemnă de a mă trata ca pe-o prinţesă în schimbul obligaţiei de a produce copii în cantitate nedeterminată. Zău că nu pricep de ce am zis nu : )
Apoi vezi cum dam noi inapoi in fata simplitatii pe care o acuzam atit si ne-o dorim ca pe o ultima salvare? Si cind vine pe neasteptate, hop, top, ne razgindim. Sa mai zici ca fiinta umana nu e esentialmente paradoxala! M-as fi bucurat si eu acum de nepoti!
ReplyDeleteDa, ai dreptate, sofisticăria ne omoară! M-a certat şi Carmen, zice: "Păi îţi dai seama cum trăiai tu acum? Ce criză, ce alea-alea!" Şi aşa e. Unde mai pui că ar fi ieşit nişte copii frumoşi : ) Iar poveştile... phiii!
ReplyDeleteca sa nu mai vorbim si de rezolvat partea cu case/chirii, oriunde in europa... :P
ReplyDelete