Las' că ne facem noi mari!

În studenţie, când vorbeam cu prietenii despre lucrurile care nu ne conveneau şi care, după părerea noastră, s-ar fi cuvenit schimbate, spuneam întotdeauna: „Las’ că ne facem noi mari!”, cu subtextul că atunci o să ne implicăm, şi o să scriem, şi o să ne luminăm studenţii – pe scurt, o să facem ceva. Şi acum, la bătrâneţe, învăţ de la un puşti de opt ani că nu trebuie să te faci mare ca să-ţi exprimi opinia. În New York Times!

The Secret Life of the Love Song

Dacă nu aveţi răbdare să citiţi tot ce-a scris şi le-a citit Nick Cave oamenilor ăstora (sper să nu mă acuze nimeni de copyright infringement), comandaţi varianta audio. Face toţi banii.


Read on September 25, 1999 in Vienna.


To be invited to come here and teach, to lecture, to impart what knowledge I have collected about poetry, about song writing has left me with a whole host of conflicting feelings. The strongest, most insistent of these concerns my late father who was an English Literature teacher at the high school I attended back in Australia. I have very clear memories of being about twelve years old and sitting, as you are now, in a classroom or school hall, watching my father, who would be standing, up here, where I am standing, and thinking to myself, gloomily and miserably, for, in the main, I was a gloomy and miserable child, "It doesn´t really matter what I do with my life as long as I don´t end up like my father". At forty years old it would appear that there is virtually no action I can take that does not draw me closer to him, that does not make me more like him. At forty years old I have become my father, and here I am, teaching.


What I wanted to do here was to talk a bit about "the love song", to speak about my own personal approach to this genre of songwriting which I believe has been at the very heart of my particular artistic quest. I want look at some other works, that, for whatever reason, I think are sublime achievements in this most noble of artistic pursuits: the creation of the great love song.

Looking back at these twenty years a certain clarity prevails. Midst the madness and the mayhem, it would seem I have been banging on one particular drum. I see that my artistic life has centered around an attempt to articulate the nature of an almost palpable sense of loss that has laid claim to my life. A great gaping hole was blasted out of my world by the unexpected death of my father when I was nineteen years old. The way I learned to fill this hole, this void, was to write. My father taught me this as if to prepare me for his own passing. To write allowed me direct access to my imagination, to inspiration and ultimately to God. I found through the use of language, that I wrote God into existence. Language became the blanket that I threw over the invisible man, that gave him shape and form. Actualising of God through the medium of the love song remains my prime motivation as an artist. The love song is perhaps the truest and most distinctive human gift for recognising God and a gift that God himself needs. God gave us this gift in order that we speak and sing Him alive because God lives within communication. If the world was to suddenly fall silent God would deconstruct and die. Jesus Christ himself said, in one of His most beautiful quotes, "Where ever two or more are gathered together, I am in your midst." He said this because where ever two or more are gathered together there is language. I found that language became a poultice to the wounds incurred by the death of my father. Language became a salve to longing.

Though the love song comes in many guises – songs of exultation and praise, songs of rage and of despair, erotic songs, songs of abandonment and loss – they all address God, for it is the haunted premises of longing that the true love song inhabits. It is a howl in the void, for Love and for comfort and it lives on the lips of the child crying for his mother. It is the song of the lover in need of her loved one, the raving of the lunatic supplicant petitioning his God. It is the cry of one chained to the earth, to the ordinary and to the mundane, craving flight; a flight into inspiration and imagination and divinity. The love song is the sound of our endeavours to become God-like, to rise up and above the earthbound and the mediocre.

The loss of my father, I found, created in my life a vacuum, a space in which my words began to float and collect and find their purpose. The great W.H. Auden said "The so-called traumatic experience is not an accident, but the opportunity for which the child has been patiently waiting – had it not occurred, it would have found another- in order that its life come a serious matter." The death of my father was the "traumatic experience" Auden talks about that left the hole for God to fill. How beautiful the notion that we create our own personal catastrophes and that it is the creative forces within us that are instrumental in doing this. We each have a need to create and sorrow is a creative act. The love song is a sad song, it is the sound of sorrow itself. We all experience within us what the Portugese call Suadade, which translates as an inexplicable sense of longing, an unnamed and enigmatic yearning of the soul and it is this feeling that lives in the realms of imagination and inspiration and is the breeding ground for the sad song, for the Love song is the light of God, deep down, blasting through our wounds.

In his brilliant lecture entitled "The Theory and Function of Duende" Frederico Garcia Lorca attempts to shed some light on the eerie and inexplicable sadness that lives in the heart of certain works of art. "All that has dark sound has duende", he says, "that mysterious power that everyone feels but no philosopher can explain." In contemporary rock music, the area in which I operate, music seems less inclined to have its soul, restless and quivering, the sadness that Lorca talks about. Excitement, often; anger, sometimes: but true sadness, rarely, Bob Dylan has always had it. Leonard Cohen deals specifically in it. It pursues Van Morrison like a black dog and though he tries to he cannot escape it. Tom Waits and Neil Young can summon it. It haunts Polly Harvey. My friend and Dirty 3 have it by the bucket load. The band Spiritualised are excited by it. Tindersticks desperately want it, but all in all it would appear that duende is too fragile to survive the brutality of technology and the ever increasing acceleration of the music industry. Perhaps there is just no money in sadness, no dollars in duende. Sadness or duende needs space to breathe. Melancholy hates haste and floats in silence. It must be handled with care.

All love songs must contain duende. For the love song is never truly happy. It must first embrace the potential for pain. Those songs that speak of love without having within in their lines an ache or a sigh are not love songs at all but rather Hate Songs disguised as love songs, and are not to be trusted. These songs deny us our humanness and our God-given right to be sad and the air-waves are littered with them. The love song must resonate with the susurration of sorrow, the tintinnabulation of grief. The writer who refuses to explore the darker regions of the heart will never be able to write convincingly about the wonder, the magic and the joy of love for just as goodness cannot be trusted unless it has breathed the same air as evil – the enduring metaphor of Christ crucified between two criminals comes to mind here – so within the fabric of the love song, within its melody, its lyric, one must sense an acknowledgement of its capacity for suffering.

In Lou Reed´s remarkable song "Perfect Day" he writes in near diary form the events that combine to make a "Perfect Day". It is a day that resonates with the hold beauty of love, where he and his lover sit in the park and drink Sangria, feed animals in the zoo, go to a movie show etc., but it is the lines that darkly in the third verse, "I thought I was someone else, someone good" that transforms this otherwise sentimental song into the masterpiece of melancholia that it is. Not only do these lines ache with failure and shame, but they remind us in more general terms of the transient nature of love itself – that he will have his day "in the park" but, like Cinderella, who must return at midnight to the soot and ash of her disenchanted world, so must he return to his old self, his bad self. It is out of the void that this songs springs, clothed in loss and longing.

Around the age of twenty, I stared reading the Bible and I found in the brutal prose of the Old Testament, in the feel of its words and its imagery, an endless source of inspiration. The Song of Solomon, perhaps the greatest love song ever written, had a massive impact upon me. Its openly erotic nature, the metaphoric journey taken around the lovers bodies – breasts compared to bunches of grapes and young deer, hair and teeth compared to flocks of goats and sheep, legs like pillars of marble, the navel- a round goblet, the belly- a heap of wheat – its staggering imagery rockets us into the world of pure imagination. Although the two lovers are physically separate – Solomon is excluded from the garden where his beloved sings – it is the wild, obsessive projections of one lover onto another that dissolve them into a single being, constructed from a series of rapturous love-metaphors.

The Song of Solomon is an extraordinary love song but it was the remarkable series of love song/poems known as the Psalms that truly held me. I found the Psalms, which deal directly with relationship between man and God, teeming with all the clamorous desperation, longing, exultation, erotic violence and brutality that I could hope for. The Psalms are soaked in suadade, drenched in duende and bathed in bloody-minded violence. In many ways these songs became the blue-print for much of my more sadistic love songs. Psalm 137, a particular favourite of mine and which was turned into a chart hit by the fab little band Boney M. is a perfect example of all I have been talking about.

The love song must be born into the realm of the irrational, absurd, the distracted, the melancholic, the obsessive, the insane for the love song is the noise of love itself and love is, of course, a form of madness. Whether it be the love of God, or romantic, erotic love – these are manifestations of our need to be torn away from the rational, to take leave of our senses, so to speak. Love songs come in many guises and are seemingly written for many reasons – as declarations or to wound – I have written songs for all of these reasons – but ultimately the love songs exist to fill, with language, the silence between ourselves and God, to decrease the distance between the temporal and the divine.

In Psalm 137 the poet finds himself captive in "a strange land" and is forced to sing a song of Zion. He swears his love to his homeland and dreams of revenge. The Psalm is ghastly in its violent sentiments, as he sings for love of his homeland and his God and that he may be made happy by murdering the children of his enemies. What I found, time and time again, in the Bible, especially the Old Testament, was that verses of rapture, of ecstasy and love could hold within them apparently opposite sentiments – hate, revenge, bloody mindedness etc. that they were not mutually exclusive. This idea has left an enduring impression on my songwriting.

Within the world of modern pop music, a world that deals ostensibly with the Love Song, but in actuality does little more that hurl dollops of warm, custard-coloured baby-vomit down the air waves, true sorrow is not welcome. But occasionally a song comes along that hides behind its disposable, plastic beat a love lyric of truly devastating proportions. "Better The Devil You Know" written by hitmakers Stock, Altkin and Waterman and sung by the Australian pop sensation Kylie Minogue is such a song. The disguising of the terror of Love in a piece of mindless, innocuous pop music is an intriguing concept. "Better The Devil You Know" is one of pop music's most violent and distressing love lyrics.

Say you wont leave me no more
I`ll take you back again
No more excuses, no no
Cause I´ve heard them all before
A hundred times or more
I´ll forgive and forget

If you say you´ll never go
Cause it's true what they say
Better the devil you know
I know, I think I know the score
You say you love me, O boy
I can´t ask for more
I´ll come if you should call

When Kylie Minogue sings these words there is an innocence to her voice that makes the horror of this chilling lyric all the more compelling. The idea presented within this song, dark and sinister and sad – that all love relationships are by nature abusive and that his abuse, be it physical or psychological, is welcomed and encouraged, shows how even the most innocuous of love songs has the potential to hide terrible human truths. Like Prometheus chained to his rock, so that the eagle can eat his liver each night, Kylie becomes love's sacrificial lamb bleating an earnest invitation to the drooling, ravenous wolf that he may devour her time and time again, all to a groovy techno beat. "I´ll take you back. I´ll take you back again". Indeed. Here the Love Songs becomes a vehicle for a harrowing portrait of humanity not dissimilar to that of the Old Testament Psalms. Both are messages to God that cry out into the yawning void, in anguish and self-loathing, for deliverance.

As I said earlier, my artistic life has centered around desire or more accurately, the need, to articulate the various feelings of loss and longing that have whistled through my bones and hummed in my blood, throughout my life. In the process I have written about two hundred songs, the bulk of which I would say, were love songs. Love songs, and therefore, by my definition, sad songs. Out of this considerable mass of material, a handful of them rise above the others as true examples of all I have talked about. Sad Waters, Black Hair, I Let Love In, Deanna, From her to Eternity, Nobody's Baby Now, Into my Arms, Lime Tree Arbour, Lucy, Straight to You; I am proud of these songs. They are my gloomy, violent, dark-eyed children. They sit grimly on their own and do not play with the other songs. Mostly they were offspring of complicated pregnancies and difficult and painful births. Most of them are rooted in direct personal experience and were conceived for a variety of reasons but this rag-tag group of love songs are, at the death, all the same thing – life lines thrown into the galaxies of the divine by a drowning man.

The reasons why I feel compelled to sit down and write love songs are legion. Some of these came clearer to me when I sat down with a friend of mine, who for the sake of his anonymity I will refer to as J.J. and I admitted to each other that we both suffered from psychological disorder that the medical profession call erotographomania. Erotographomania is the obsessive desire to write love letters. My friend shared that he had written and sent, over the last five years, more than seven thousand love letters to his wife. My friend looked exhausted and his shame was almost palpable. I suffer from the same disease but happily have yet to reach such an advanced stage as my poor friend J. We discussed the power of the love letter and found that it was, not surprisingly, very similar to the love song. Both served as extended meditations on ones beloved. Both served to shorten the distance between the writer and the recipient. Both held within them a permanence and power that the spoken word did not. Both were erotic exercises, in themselves. Both had the potential to reinvent, through words, like Pygmalion with his self-created lover of stone, one's beloved. Alas, the most endearing form of correspondence, the love letter, like the love song has suffered at the hands of the cold speed of technology, at the carelessness and soullessness of our age. I would like to look, finally, at one of my own songs that I recorded for The Boatman's Call album. This song, I feel, exemplifies much of what I´ve been talking about today. The song is called Far From Me.

For your dear, I was born
For you I was raised up
For you I´ve lived and for you I will die
For you I am dying now
You were my mad little lover
In a world where everybody fucks everybody else over
You are so far from me
Far from me
Way across some cold neurotic sea
Far from me

I would talk to you of all matter of things
With a smile you would reply
Then the sun would leave your pretty face
And you´d retreat from the front of your eye
I keep hearing that you´re doing best
I hope your heart beats happy in your infant breast
You who are so far from me
Far from me
Far from me

There is no knowledge but I know it
There´s nothing to learn from that vacant voice
That sails to me across the line
From the ridiculous to the sublime
It´s good to hear you´re doing so well
But really can´t you find somebody else that you can ring and tell
Did you ever care for me?
Were you ever there for me?
So far from me

You told me you´d stick by me
Those were your very words
My fair-weather friend
You were my brave-hearted lover
At the first taste of trouble went running back to mother
So far from me
Far from me
Suspended in your bleak and fishless sea
Far from me
Far from me

Far From Me took four months to write, which was the duration of the relationship it describes. The first verse was written in the first week of the affair and is full of all the heroic drama of new love as it describes the totality of feeling whilst acknowledging the potential for pain – for you I'm dying now. It sets the two lovers it describes against an uncaring world – a world that fucks everybody over – and brings in the notion of the physical distance suggested in the title. Strangely, though, the song, as if awaiting the "traumatic experience" that I spoke of earlier to happen, would not allow itself to be completed until the catastrophe had occurred. Some songs are tricky like that and it is wise to keep your wits about you when dealing with them. I find quite often that the songs I write seem to know more about what is going on in my life than I do. I have pages and pages of fourth verses for this song written while the relationship was still sailing happily along. One such verse went:

The Camellia, The Magnolia
Have such a pretty flower
And the bells of St. Mary's
Inform us of the hour

Pretty words, Innocent words, unaware that any day the bottom would drop out of the whole thing. Love songs that attach themselves to actual experience, that are a poeticising of real events have a peculiar beauty unto themselves. They stay alive in the same way that memories do and being alive, they grow up and undergo changes and develop. A love song such as Far From Me has found a personality beyond the one that I originally gave it with the power to influence my own feelings around the actual event itself. This is an extraordinary thing and one of the truly wondrous benefits of song writing. The songs that I have written that deal with past relationships have become the relationships themselves. Through these songs I have been able to mythologize the ordinary events of my life, lifting them from the temporal plane and hurling them way into the stars. The relationship described in Far From Me has been and gone but the song itself lives on, keeping a pulse running through my past. Such is the singular beauty of song-writing.

Twenty years of song-writing has now past and still the void gapes wide. Still that inexplicable sadness, the duende, the saudade, the divine discontent persists and perhaps it will continue until I see the face of God himself. But when Moses desired to see the face of God, Exodus 33, 188, he was answered that he may not endure it, no man could see his face and live. Well, me, I don´t mind. I `m happy to be sad. For the residue, cast off in this search, the songs themselves, my crooked brood of sad eyed children, rally round and in their way, protect me, comfort me and keep me alive. They are the companions of the soul that lead it into exile, that safe the overpowering yearning for that which is not of this world. The imagination desires an alternate and through the writing of the love song, one sits and dines with loss and longing, madness and melancholy ecstasy, magic, joy and love with equal measures of respect and gratitude. The spiritual quest has many faces – religion, art, drugs, work, money, sex – but rarely does the search serve God so directly and rarely are the rewards so great in doing.

Povestea boabei de cafea

A fost odată ca niciodată o boabă de cafea. Se născuse pe culmea Anzilor, într-un copac foarte înalt, din care se vedea pînă jos, în vale. La început, ea şi surorile ei erau un ciorchine de flori albe şi parfumate; mai tîrziu, din flori au apărut bobiţe verzi şi rotunde. Soarele strălucea tot mai puternic şi bobiţele se răsfăţau pe crengi – în cele mai multe erau doi sîmburi gemeni, care şuşoteau unul cu altul tot timpul, istorisindu-şi ce vedeau în timpul zilei, dar bobiţa noastră avea doar un sîmbure, singur-singurel, care ciulea urechile la poveştile pe care le zicea seara copacul cel mare.

Şi ce mai poveşti erau! Copacul le spunea despre păstorii care, demult de tot, în vremuri îndepărtate, îşi aduseseră turmele pe coasta muntelui, într-o ţară unde toţi oamenii aveau pielea cafenie ca scoarţa arborilor. Şi, văzînd ei cît de mult le plăceau caprelor bobiţele acelea şi ce vioaie erau după ce ronţăiau din ele, s-au gîndit să le încerce: toată noaptea au ars focurile de veghe, păstorii au cîntat, au jucat şi-au istorisit legende vechi ale tribului pînă în zori, iar cînd s-a crăpat de ziuă au cules cu grijă bobiţele cele năstruşnice şi le-au dus vraciului, să desluşească el ce putere fermecată mai era şi aceea. Vraciul s-a apucat să pregătească din ele leacuri, amestecîndu-le cu seu de oaie şi de capră sau lăsîndu-le la soare, acoperite cu apă, iar sucul era împărţit celor bolnavi şi suferinzi, care îndată îşi recăpătau puterile, lăudînd tăria boabelor şi priceperea vraciului.

Vestea despre boabele fermecate s-a întins în lung şi-n lat, iar puieţii arborelui de cafea au prins să călătorească peste mări şi ţări, peste tot unde văzduhul era limpede şi soarele strălucea cu putere. Şi în călătoriile acestea aflau poveşti noi, pe care oamenii le istoriseau în clipele de odihnă, cînd se adunau în jurul focurilor sau pe la hanuri. Aşa de mult le plăcea boabelor de cafea să cunoască tărîmuri şi chipuri noi şi să asculte alte şi alte poveşti, încît aşteptau cu nerăbdare să crească şi s-o pornească la drum.

Cum avea să se întîmple asta, bobiţa noastră nu prea înţelegea, căci ea era prinsă zdravăn de creanga-mamă cu o codiţă scurtă şi verde, care o ţinea bine atunci cînd vîntul sufla cu putere, scuturînd copacul de la rădăcină pînă la cele mai mărunte frunzuliţe.

— Tată, îl întrebă ea pe copac într-o seară, cînd celelalte boabe se duseseră cu toatele la culcare, cînd mă fac mare o s-o pornesc şi eu la drum?

— Da, fata mea, i-a răspuns copacul, dar pînă atunci va trebui să prinzi puteri. Acum eşti mică şi plăpîndă, sîmburele tău e numai cît o neghiniţă, iar călătoria te-ar osteni din cale-afară. În seara asta dormi şi visează, iar mîine o sa vă povestesc tuturor ce se va întîmpla cînd o să creşteţi.

Şi a doua zi copacul le-a spus boabelor de cafea cum, după ce se vor perinda anotimpurile, iar soarele le va mîngîia necontenit zile şi săptămîni în şir, se vor face rotunjoare, puternice şi grele. Atunci vor urca pe coasta muntelui oamenii din sat, cu coşuri mari în spinare, ca să le culeagă şi să le ducă în vale. Acolo vor fi întîmpinate cu mare bucurie, cu cîntece şi dansuri. La răsăritul soarelui, femeile vor aşterne pe acoperişul colibelor pînze mari, albe, iar copiii vor urca şi ei să le ţină tovărăşie boabelor şi să le rostogolească de pe o parte pe alta ca să le sărute soarele şi să le răcorească vîntul. Iar la căderea serii, cînd soarele se va ascunde după crestele munţilor ca să se odihnească, femeile vor strînge cu grijă pînzele şi vor aduce boabele în colibe, lîngă vatră, unde se va aduna toată familia pentru cină. Cînd vor termina cu toţii de mîncat, bătrînii au să înceapă să depene poveşti din vremuri străvechi şi boabele vor adormi legănate de murmurul glasurilor domoale, visînd la vapoarele mari care le aşteaptă în port ca să le ducă departe, peste mare, în oraşe cu prăvălii mirosind a nucşoare, cuişoare şi scorţişoară, în tovărăşia migdalelor, a curmalelor, a portocalelor şi a frunzelor parfumate de ceai. Şi de acolo vor ajunge în case înalte şi frumoase, vor fi răsfăţate şi îngrijite, ţinute în cutii curate pe rafturi lustruite, iar din ele se va pregăti o băutură straşnică şi aromată.

Auzind toate acestea, boaba de cafea ardea de nerăbdare să se facă odată mare şi să vadă cu ochii ei minunile acelea. În fiecare dimineaţă, ieşea de la adăpostul frunzelor şi se întindea la soare, răsucindu-se încoace şi-ncolo cît o lăsa codiţa. Surorile ei, mai sfioase, aşteptau răbdătoare să treacă timpul, ascultînd poveştile şi poveţele copacului, dar bobiţei noastre i se părea că zilele trec tare greu şi, văzîndu-şi pieliţa tot verde şi strălucitoare, se necăjea amarnic. Dar soarele prindea tot mai multă putere şi, încet-încet, boabele de cafea au prins să se îmbujoreze – mai întîi a apărut pe obrăjorii lor o boare gălbuie, apoi pieliţa a prins să li se rumenească. Curioasă şi nerăbdătoare cum era, boaba de cafea se străduia să prindă chiar şi cea mai mărunţică rază: cum se crăpa de ziuă, era prima care se strecura afară din adăpostul frunzelor, uitîndu-se cum răsăritul înroşea coamele munţilor, iar seara zăbovea pe-afară pînă cînd dispărea şi ultima geană de lumină, iar mama ei, creanga, o chema să-şi facă baia de rouă şi să meargă fuguţa la culcare.

— Tată, tată, îi spunea ea copacului, uite ce rotunjoară şi rumenă m-am făcut. Mai întîrzie mult culegătorii cu coşurile lor?

Copacul o liniştea atunci cu vorbe blînde şi o îndemna să aibă răbdare, căci surorile ei erau multe cîtă frunză şi iarbă şi, doar vedea cu ochii ei, unele dintre ele erau abia gălbioare.

— Of, ce greu e să creşti, se văita bobiţa şi se cuibărea printre frunze ca să asculte altă poveste despre mările cele albastre şi oraşele mari de dincolo de ele.

Cu cît prindea mai multă putere, cu atît se întindea mai avan să se uite în vale, doar-doar o zări cum se înşiruie culegătorii pe poteca îngustă şi-o auzi zvonul cîntecelor lor vesele. Îngreunată de sevă şi plină de rouă cum era, codiţa abia o mai ţinea – şi, cum se învîrtea şi se răsucea întruna, creanga o mustra, îngrijorată:

— Ai grijă, draga mea: zilele se scurtează şi vîntul începe să sufle tot mai puternic. Acum ai crescut, dar codiţa ta e subţire şi, zbînţuită cum eşti, parcă văd că te desprinzi într-o bună zi, tot întinzîndu-ţi căpşorul după culegători.

Dar bobiţa nu putea cu nici un chip să-şi înfrîngă nerăbdarea şi se tot răsucea, tot mai tare îşi iţea capul dintre frunze, pînă cînd, într-o dimineaţă, o pală de vînt o apucă zdravăn, codiţa se desprinse şi buf! boaba noastră se pomeni pe pămînt, între rădăcinile copacului.

— Avea dreptate mama, spuse ea cu amărăciune, uite că am căzut. Şi-acum ce mă fac oare? Cum ajung eu înapoi?

Zicînd acestea, se rostogoli mai aproape şi dădu să se caţere pe trunchiul copacului. Dar acesta era drept şi lucios, iar ea, rotunjoară cum se făcuse, nici vorbă să poată urca măcar un pic. Copacul, îngrijorat de soarta fetei lui, îşi aplecă spre ea crengile cît putu de mult, dar degeaba, tot departe erau, iar bobiţa n-avea cum să se salte de la pămînt şi să se prindă de ele. Surorile strigau spre ea, îndemnînd-o, mama o chema, tatăl încerca s-o prindă în braţe, dar de acolo, de jos, bobiţa nici nu-i auzea, nici nu-i ajungea.

— Aici nu pot rămîne, îşi zise ea într-un tîrziu. De urcat înapoi nu mă pot urca, iar dacă stau pe loc vîntul o să mă sufle, ploaia o să mă ude, frunzele or să mă acopere, iar cînd vor veni culegătorii n-o să mă vadă nici unul şi, chiar dacă m-ar vedea, poate că n-o să le placă de mine, aşa murdară şi plină de pămînt. Dar unde m-aş putea duce?

Şi atunci îi răsări în minte gîndul că lucrul cel mai înţelept ar fi să le iasă în întîmpinare. Dacă avea să-i întîlnească pe drum, o să se aşeze în cărare, ca s-o vadă şi s-o pună în coş. Dacă nu, avea să se rostogolească şi să se tot rostogolească pînă la poalele muntelui, să-şi aştepte familia în sat. Doar n-avea să mai întîrzie mult, văzuse ea bine că toate surorile ei erau de-acum frumoase şi rumene, iar zilele se făcuseră scurte cît o clipire. Nici soarele nu mai ardea cu atîta putere, se apropia vremea culesului.

Zis şi făcut. Adunîndu-şi toate puterile, bobiţa prinse a se rostogoli la vale. Uşor nu era, căci în cale apăreau ba pietre, ba frunze, ba rădăcini peste care trebuia să salte. Pe la amiază, ostenise foarte, abia-şi mai trăgea răsuflarea, şi se opri să se odihnească la marginea unei poteci.

Tocmai atunci, o pasăre mare şi colorată, cu ciocul ascuţit – un papagal, îl recunoscu bobiţa, căci mama o învăţase numele păsărilor şi înfăţişarea lor – poposi în zbor pe creanga unui tufiş din apropiere. Roşioară cum era, boaba de cafea se vedea limpede pe verdele frunzelor pe care şedea, iar papagalul, pesemne curios, începu s-o iscodească, uitîndu-se la ea ba cu un ochi, ba cu celălalt.

— Uf, de unde-a mai picat şi pasărea asta? se necăji boaba de cafea. Te pomeneşti că-şi găseşte să mă înfulece, şi-atunci s-a zis cu mine!

Papagalul se apropia în zbor, rotindu-se pe deasupra bobiţei şi întrebîndu-se ce-o fi aceea şi dacă e bună de mîncare sau nu; se vede că era încă pui şi nu cunoştea toate tainele pădurii. Dar, pe cînd îi dădea el tîrcoale, se auzi un fluierat vesel şi pe cărare apăru un băietan. Avea hăinuţele vechi şi ponosite şi părea ostenit şi înfometat, dar ochii îi străluceau jucăuş, mergea întins şi nu înceta o clipă cu fluieratul.

— Ce-o fi găsit oare papagalul ăsta de se tot roteşte pe lîngă tufiş? se întrebă copilul şi dădu fuga într-acolo.

Papagalul, cît era de neştiutor, cunoştea totuşi înfăţişarea oamenilor şi fusese învăţat să se teamă de ei, aşa că zbură cît colo, cîrîind supărat că nu apucase să-şi dea seama ce-o fi fost mărgica aceea roşie. Dar bobiţa, bucuroasă că scăpase cu viaţă, se rostogoli iute în cărare.

— Uite că vin culegătorii, îşi spuse ea şi trase adînc aer în piept, să fie cît mai mare, mai rotundă şi mai lucioasă, ca nu cumva copilul să treacă pe lîngă ea fără s-o zărească.

— Ia te uită, o boabă de cafea! strigă băiatul şi se aplecă s-o ridice de jos. Oare cum o fi ajuns pe-aici?

Ţinînd-o în palmă, se uită lung la ea şi urmă:

— De trei zile bat munţii şi n-am găsit nimic de mîncare, doar cîteva rădăcini amare. Atîta m-am rugat, că Dumnezeu s-a milostivit de mine şi iată că am găsit, în sfîrşit, o boabă de cafea. Dar asta n-o să-mi astîmpere foamea; dacă o mănînc, nu-mi ajunge nici pe-o măsea, ba mai tare o să mă roadă. Ia mai bine s-o iau cu mine, măcar aşa se cheamă că am şi eu ceva pe lumea asta.

O suflă aşadar de praf şi o puse cu grijă în buzunarul cămăşii, dînd să pornească mai departe. Dar boaba cea neastîmpărată strigă numaidecît:

— Hei, culegătorule, unde ţi-e coşul?

Băiatul încremeni locului; se uită în stînga, se uită în dreapta, ba pînă şi în crengile copacului, gîndindu-se că poate nepricopsitul de papagal îşi rîde de el, căci doar ştia bine că păsările astea sînt foc de hître şi, pe deasupra, pot deprinde graiul omenesc. Dar în jur nu era nici ţipenie, iar papagalului îi pierise pînă şi urma.

— Tiii, se gîndi băiatul, te pomeneşti că de foame ce mi-e am început să am năluciri.

Dar, din buzunarul cămăşii, boaba o ţinea pe-a ei:

— Culegătorule, da’ coş n-ai?

— Măi, să fie, glasul ăsta parcă vine din mine, nu alta! se miră băiatul.

Şi întrucît el nu vorbise, iar în preajmă nu mai era nimeni altcineva decît boaba de cafea pe care o găsise în mijlocul cărării, o scoase din buzunar şi prinse a o suci şi răsuci pe toate părţile. Arăta ca toate boabele de cafea pe care le ştia şi el: frumoasă era, rumenă era, dar să şi vorbească – asta neam de neamul lui nu mai pomenise.

— Tu ai vorbit, bobiţo? întrebă el cu jumătate de gură.

— Da, eu, se sumeţi boaba de cafea. Ai pornit la cules?

— Ce ştii tu despre cules? se miră băiatul. Credeam că voi staţi cuminţi în copac, în bătaia soarelui şi-a vîntului, şi n-aveţi habar de ce se petrece în lumea oamenilor. Darămite să mai şi vorbiţi!

— Păi, dacă n-am vorbi, răspunse bobiţa, cum am putea spune poveşti? Şi fără poveşti, cum ne-ar trece nouă timpul, acolo sus, atîrnate de codiţe cît e ziulica de lungă?

— Asta cam aşa e, recunoscu băiatul. Dar am văzut multe boabe de cafea pînă acum, şi nici una n-a zis nici pîs.

— Poate că nu aveau de ce, i-o întoarse bobiţa. Ele erau împreună cu surorile lor, culegătorii le aduseseră în vale cu coşurile, să le cînte şi să le povestească istorii din vremuri străvechi, pînă le pătrundea soarele şi le zvînta vîntul, apoi le duceau la vapoarele cele mari şi toate boabele acelea călătoreau împreună peste ocean, ascultîndu-i pe marinari vorbind despre isprăvile lor. Dacă nu şi-ar fi ţinut gura, cum ar fi putut să-i audă?

Încă o dată, copilul a fost nevoit să-i dea dreptate, dar tot mai era ceva ce nu pricepea cu nici un chip.

— Să zicem că aşa e, spuse el, dar cum de vouă, boabelor de cafea, vă plac aşa de mult poveştile? Asta n-o ştiam, nici nu mi-a spus-o nimeni pînă acuma.

— Pentru că voi, oamenii, răspunse bobiţa, credeţi că aroma noastră, care vă place aşa de mult, vine numai din soare, din vînt, din aerul limpede al munţilor, din rouă şi seva taţilor noştri, copacii. Dar asta nu e nici măcar a zecea parte – puterea şi mireasma noastră se trag din poveştile pe care le ascultăm din clipa în care ne-am născut.

— De asta se adună oamenii la tihnă şi taifas în jurul ceştilor de cafea, istorisind cîte-n lună şi-n stele?

— Fireşte, zise boaba de cafea. Dacă din poveşti ne naştem, e drept să fim izvorul poveştilor şi să le ducem mai departe.

Băiatul se lămurise acum pe deplin şi-i mulţumi boabei de cafea pentru răspunsurile ei, iscodind-o apoi cum de ajunsese atît de departe de casă. Bobiţa îi povesti totul de-a fir a păr, iar copilul se hotărî atunci s-o ajute să ajungă în sat, unde, fără doar şi poate, avea să-şi întîlnească suratele. Dar drumul era lung şi greu, iar sate erau destule, răsfirate pe panta muntelui. Băiatul le-a colindat pe toate, întrebîndu-i pe locuitori dacă au fost la cules de cafea în locul cutare şi cutare, dar ei scuturau din cap şi-l trimiteau mai departe. În cele din urmă, copilul ajunse la un cătun mic, ascuns într-o vale adăpostită de stînci, unde localnicii încuviinţară, în sfîrşit: da, ei fuseseră cei care urcaseră pînă la copacul cel mare, dar de atunci trecuseră zile şi zile în şir, boabele de cafea se încălziseră la soare, vîntul le zvîntase, iar în ajun venise stăpînul plantaţiei cu ajutoare şi căruţe trase de catîri, ca să le ducă pînă în portul unde aşteptau vapoarele.

Boaba de cafea era aşa de tristă, că nu mai scotea nici o vorbă, dar băiatul cu ochi strălucitori îi dădu curaj:

— Nu te teme, bobiţo, o să mergem pe urmele lor şi te vei întîlni din nou cu surorile tale în portul de unde pleacă vapoarele cele mari.

Zis şi făcut. Porniră din nou la drum, iar băiatul, deşi tălpile îl usturau de atîta mers, îi cînta boabei de cafea cîntece vesele, doar-doar i-o mai veni inima la loc. Văzîndu-l atît de încrezător, bobiţa de cafea se înveseli şi ea, iar acum abia aştepta să vadă oceanul, vapoarele şi pe marinarii care ştiau poveşti nemaiauzite. Pe măsură ce coborau, coastele muntelui erau tot mai golaşe, iar satele tot mai dese. În cele din urmă, ajunseră în vale; în depărtare se zăreau case, turle de biserici şi ziduri: era oraşul de pe ţărmul mării.

Băiatul şi boaba de cafea scoaseră chiote de bucurie; copilului îi dispăru ca prin farmec toată osteneala drumului şi prinse să alerge cît îl ţineau picioarele către porţile oraşului. Străbătu străduţele întortocheate, cu ochii ţintă la clădiri şi la oameni, minunîndu-se de forfotă şi de zarvă, de magazinele pline de lume şi de tarabele pe care se înşirau fel de fel de lucruri, unele pe care nu le mai văzuse niciodată şi nici nu pricepea cu nici un chip la ce ar putea folosi. Îmbrăcămintea oamenilor îi părea şi ea la fel de ciudată – el, care nu avea nimic pe lume şi nici nu avusese vreodată, crezuse mai întîi că toţi trecătorii pe care-i întîlnea se pregăteau să părăsească oraşul din cine ştie ce pricini, căci de ce şi-ar fi pus pe ei atîtea veşminte dacă nu ca să aibă mîinile libere pentru alte poveri, poate mai grele, pe care le-ar fi avut de purtat în pribegia lor? Văzînd însă că toţi localnicii erau înfăşuraţi în acea puzderie de haine, şi cum pe nicăieri nu se zăreau nici focuri, nici semne de molimă, îşi spuse că pricina trebuie să fie aerul iute al mării, pe care îl simţea deja gîdilîndu-i nările, şi nu se mai gîndi la asta.

În scurtă vreme, băiatul şi boaba de cafea ajunseră în port. Văzînd vapoarele cele mari, cu catargele înalte cît arborii şi vele uriaşe strîns înfăşurate în jurul lor, cu punţile strălucind de curăţenie şi marinarii forfotind de colo colo, strigîndu-se unii pe alţii cu voci aspre şi zgomotoase, rămaseră amîndoi cu gurile căscate. Iar oceanul... parcă cerul însuşi s-ar fi răsturnat şi s-ar fi întins pe pămînt, acoperindu-l cu pînza lui albastră, tremurătoare. Mult timp stătură locului, uitîndu-se cum valurile se aleargă unele pe altele ca să se spargă de marginea docurilor, împroşcînd spumă şi stropi care, atunci cînd îi ajungeau băiatului pe buze, aveau gustul lacrimilor. Dar într-un tîrziu porniră să colinde cheiul, întrebîndu-i stăruitor pe marinarii de pe punţi dacă nu cumva duceau cu ei, în sacii cu boabe parfumate de cafea, şi pe acelea culese din copacul cel mare care creştea pe culmile Anzilor. Auzindu-l pe băiat, marinarii se prăpădeau de rîs; cei mai mulţi îi răspundeau cu vorbe batjocoritoare, dar unul singur, mai milos, îi spuse că ei n-aveau de unde să ştie care dintre acele boabe veneau de acolo de unde le zicea băiatul. Poate doar să-i întrebe pe căpitani, care acum stăteau la taverna din port, în jurul ulcelelor cu vin, istorisind întîmplări din trecutele lor călătorii, căci numai ei puteau să-i spună de unde venea încărcătura.

Băiatul porni numaidecît spre tavernă, iar boaba de cafea ardea de nerăbdare să afle pe care dintre aceste vapoare semeţe se aflau surorile ei şi încotro se îndreptau. Sala mare a cîrciumii era plină de rîsete vesele şi de zvon de glasuri; copilul se strecură printre mese, salutînd cuviincios şi întrebîndu-i pe bărbaţii aceia aprigi dacă pe vapoarele lor încărcaseră cumva saci cu cafea dintr-un cătun pierdut în Anzi. Toţi ridicau din umeri, minunîndu-se de o asemenea întrebare, dar un căpitan bătrîn, cu barba albă şi ochi albaştri, a căror culoare pălise de strălucirea soarelui şi sclipirea valurilor, îl trase deoparte şi-l întrebă:

— Dar de ce vrei tu să ştii de unde vine cafeaua, cînd toţi ceilalţi vor să afle doar unde se duce?

Băiatul îi spuse atunci întreaga poveste şi scoase din buzunarul cămăşii boaba de cafea, care, stînd în palma lui, făcu o plecăciune către căpitan şi-l rugă, cu glasul ei subţirel:

— Vă rog, domnule, puteţi să-mi spuneţi pe care vapor se află surorile mele?

Bătrînul se uită lung la ea, o ridică uşor, o mîngîie şi i-o înapoie băiatului, spunîndu-i:

— Asta, dragii mei, n-o ştie nimeni. Pe vasele acestea se află atîtea boabe de cafea, că n-aţi putea număra nici dacă aţi avea şapte vieţi. Dar dacă este aşa cum spui, ar fi totuşi o cale. Eu mă leg să vă iau cu mine; o să străbatem lumea în lung şi-n lat, iar pe mare şi în porturi voi o să ascultaţi poveştile pe care le istorisesc boabele de cafea. Atunci cînd veţi auzi povestea copacului celui mare din vîrful Anzilor şi a boabei de cafea care, de prea multă nerăbdare, a căzut din el şi s-a pierdut în lume, înseamnă că le-am găsit fie pe surorile tale, fie pe tovarăşele lor de călătorie. Ce ziceţi?

Boaba de cafea mai că nu sărea în sus de bucurie, dar deodată tresări şi îi spuse băiatului:

— Tu ai fost bun cu mine şi m-ai adus pînă aici ca să-mi caut surorile. Niciodată nu te-ai plîns de greutăţi sau de oboseală, dar acum e vorba să plecăm peste mări şi ţări. Eu m-aş duce cu bucurie, căci înapoi nu mă mai pot întoarce şi numai aşa le pot găsi pe surorile mele, dar tu ai crescut aici şi poate ţi-e greu să laşi în urmă tot ce-ai cunoscut vreodată.

Băiatul oftă şi-i răspunse:

— Ştii bine că sînt singur pe lume şi n-am pe nimeni care să-mi ducă dorul. Nu las în urmă nimic, pentru că nici n-am avut vreodată altceva decît pe tine, iar dacă ţi-am făgăduit că o să te port pretutindeni pînă le vei întîlni pe surorile tale, atunci nu-mi pasă dacă ajungem chiar şi la capătul pămîntului.

Şi aşa s-au urcat copilul şi boaba de cafea pe vasul căpitanului şi au pornit să cutreiere mările. Văzîndu-l isteţ şi sîrguincios, căpitanul îl ţinea pe băiat pe lîngă el, învăţîndu-l să scrie, să citească şi să socotească, iar mai tîrziu desluşindu-i tainele mării, aşa cum şi el le învăţase pe cînd era doar puţin mai mare. În după-amiezile fără vînt, copilul îi citea boabei de cafea din cărţile cele groase care înfăţişau călătorii pe ţărmuri îndepărtate, iar serile ascultau amîndoi, pitiţi în cală, poveştile pe care şi le şopteau boabele de cafea. Multe le-au mai auzit urechile, dar nici una dintre aceste istorisiri nu era despre copacul cel mare şi boaba de cafea plecată în lume. Au colindat port după port şi n-au dat de urma surorilor bobiţei, dar, oprindu-se mai des şi mai îndelung în portul unde locuia căpitanul, fiica acestuia prinse drag de băiat şi de boaba lui de cafea. Cînd căpitanul a îmbătrînit prea mult ca să mai plece pe mare, i-a dat băiatului vasul şi pe fiica lui de soţie. Ea, rămasă acasă, învăţase la rîndul ei să asculte poveştile boabelor de cafea poposite la băcănie sau aduse de soţul ei din călătorii şi, cînd au apărut copiii, făceau şi ei acelaşi lucru, împreună cu bunicul, care-i ţinea pe genunchi în fiecare seară, minunîndu-se împreună cu ei de frumuseţea istorisirilor şi de peripeţiile prin care trecuseră micuţele boabe.

Şi într-o zi băiatul, ajuns acum un tînăr căpitan, dar purtînd în continuare boaba de cafea în buzunarul tunicii, a găsit aşteptîndu-l într-unul din porturile în care poposise o scrisoare de la fiul lui cel mare, care spunea aşa:

„Dragă tată, aseară am auzit cea mai grozavă poveste: una despre o boabă de cafea care se născuse pe culmea Anzilor, într-un copac foarte înalt, din care se vedea pînă jos, în vale. La început, ea şi surorile ei erau un ciorchine de flori albe şi parfumate...“