Prin cenuşa imperiului

Îmi place Antunes? Nuuu. Am scris despre el? Daaa. De ce? Uite-aşa.

António Lobo Antunes nu este un scriitor facil, nici unul îmbietor. Scriitura sa barocă descurajează lectorul grăbit, iar povestea se lasă dibuită cu greu, firele ei scăpând mereu din mână şi încâlcindu-se în arabescuri multicolore.

Începând cu Tratat despre pasiunile sufletului – un titlu împrumutat de la Descartes, aşa cum şi al meu e împrumutat, dar dintr-o sursă mai contemporană şi mai puţin canonică –, opţiunea sa stilistică se va cristaliza definitiv, luând distanţă faţă de primele romane, marcate, aşa cum mărturiseşte scriitorul portughez, „de o anumită naivitate“ a viziunii, ca şi a tehnicii. De acum înainte, cărţile sale se vor construi sub forma unui amalgam de voci neliniştite, întretăiate, făcându-şi ecou la distanţă de generaţii, chiar de secole, dar mereu sub forma unui monolog agonizant. Cei care vorbesc astfel, atunci când această sarcină nu este încredinţată naratorului jefuit de iluzii, sunt supravieţuitorii înfrânţi ai gloriei imperiale, făpturi fragile şi rătăcitoare pentru care metropola a devenit străină: „M-am strecurat prin tocul uşii, adulmecând, dar noaptea în Lisabona nu miroase a plantaţii de cafea, a casa cu coloane a stăpânului pe via virgină a ierbii, a pata fortăreţei São Paulo, a vasta şi profunda răsuflare a pământului; miroase a gaz butan, a prăjeli, a ciuma secolelor trecute, a vrăjitorii şi a baligă de mârţoagă bolnavă în onduleul maidanului.“ (Întoarcerea caravelelor)

În Memorie de elefant (1979), romanul de debut al lui Lobo Antunes, discursul pierderii şi al nostalgiei aparţine medicului răvăşit de războiul din Angola, care caută uitarea în adâncul paharelor de alcool, fără a găsi însă altceva decât o luciditate amară. Ulterior, vocile se multiplică, se suprapun; în Manualul inchizitorilor (1996) şi Splendoarea Portugaliei (1997), familii întregi îşi deapănă istoria, într-o permanentă pendulare între un prezent decrepit şi un trecut aureolat de bunăstare şi speranţă.

Cu sensibilitatea ascuţită a nomazilor, aceste făpturi ale limburilor, străini în Africa, în calitatea lor de coloni, străini şi în Portugalia, în cea de refugiaţi, înregistrează fără uimire relativitatea oricărei poziţionări într-o lume ale cărei contururi se modifică de la o clipă la alta: „Cova da Piedade, domnilor, aceeaşi nenorocire ca şi în Angola, cu deosebirea că negrii suntem noi, aceleaşi rampe de gunoi, aceleaşi maidane, aceleaşi clădiri greoaie, aceiaşi măgari morţi împiedicându-ne să ajungem la poartă...“ (Manualul inchizitorilor)

Pe trunchiul extremismului fascist şi al războaielor coloniale, aceste hidoase realia care bântuie prozele lui Antunes, cresc, asemeni tumorilor maligne, suferinţa, boala, nebunia şi moartea. În Cuvânt către crocodili (1999), cele patru femei – o surdă, o obeză, o canceroasă şi o criminală – din perspectiva cărora sunt narate evenimentele imediat ulterioare Revoluţiei Garoafelor sunt figuri ale excesului şi ale lipsei, fantoşe ascunse în culisele unei istorii urâte, din care răzbat până la ele fragmente, aşchii, ecouri pe care nu pot şi nu vor să le audă, dar de care caută să se elibereze azvârlindu-se în apele tulburi ale naraţiunii unei naţiuni în plină criză. (Dacă femeile astea vă aduc aminte de cineva, aveţi dreptate: există un set alternativ în Ruşinea lui Rushdie. Despre asemănările şi deosebirile dintre ele – cu altă ocazie.)

Dar scrierea cea mai reprezentativă pentru travaliul „memoriei fermentate“ este, fără îndoială, Întoarcerea caravelelor (1988), în care se contopesc sincronicitatea zeflemitoare a personajelor şi abundenţa fastidioasă din Concert baroc cu tragismul resemnat al Toamnei patriarhului şi violenţa imaginarului lui Céline cu verbalizarea nevrotică din Zgomotul şi furia. Această nemiloasă revizitare a trecutului imperial are drept decor o Lisabonă strivită de modernizare, în care poeţii şi navigatorii altor veacuri rătăcesc la umbra propriilor statui, ca nişte marionete dezarticulate ale unui carnaval pe dos: „La început n-am ştiut ce să fac într-o localitate absurdă numită Lisabona, fără macaci pe plaje nici hipopotami în băi, o capitală, dragi copii, lipsită de tutun şi bumbac, mai veche şi mai liniştită decât o mătuşă paralizată, cu geamlâcuri şi ferestre ce coborau şi se căţărau pe dealuri, întoarse, făcând cu ochiul, spre locul de ancorare al hidroavioanelor pilotate de diverşi Gago Coutinho de pluş.“

Pe fundalul sărăcăcios al pensiunilor pentru refugiaţi şi al străduţelor lăturalnice, marile figuri ale istoriei Portugaliei se adaptează cum pot dimensiunilor meschine ale prezentului, într-un amalgam spart de timpuri, amintiri şi dorinţe. Francisc Xavier, ajuns patron de bordel, supraveghează odiseea nocturnă a mulatrelor venite din Angola, Luís Camões, însoţit pretutindeni de cadavrul tatălui, adăpostit în recipiente tot mai mici, îşi începe manuscrisul pe colţul unei mese de cafenea, înainte de a eşua într-un sanatoriu de tuberculoşi ai căror ochi febrili scrutează orizontul pândind apariţia iluzorie a marelui înfrânt, Dom Sebastião, Vasco da Gama sfârşeşte într-un azil de lunatici împreună cu Dom Manuel I cel Norocos, artizan al expansiunii Imperiului, iar Diogo Cão cutreieră malurile Tejo-ului, visând să le repopuleze cu nimfe.

Navele cuceririlor, devenite doar nişte biete barcaze putrezite, străbat drumul anevoios al decolonizării, cu calele pline de anti-eroi tragici cu chipul întors spre Celălalt din sine. Această întoarcere parodic-triumfală dinamitează ficţiunea imperială, reducând secolele de dominaţie portugheză la o sumară recuzită de mucava. Aşa cum observă ironic naratorul din Sărutul lui Iuda, „oriunde adăstăm în lume ne însemnăm prezenţa aventuroasă cu motive manueline şi cutii de conserve goale, într-o subtilă combinaţie de scorbut eroic şi tablă ruginită“.

Cu toate acestea, romanele lui Lobo Antunes nu sunt nişte naraţiuni ale lipsei de şansă sau ale vidului ontologic, ci, mai curând, necesarul efort de punere în operă a feţei ascunse a unei istorii naţionale bogate în episoade întunecoase. Acolo unde José Saramago reinventează, Lobo Antunes îşi reaminteşte. Dacă istoria este, prin însăşi natura ei, o mi(s)tificare, memoria, acest ferment al imaginaţiei convertite în naraţiune, este corectivul ei firesc, mecanismul discret care o dinamizează şi care o împiedică să se transforme într-un muzeu de efigii prăfuite.

Sărutul lui Iuda. Memorie de elefant, traducere şi note de Odette Mărgăritescu, Editura Univers, 1994

Manualul inchizitorilor, traducere şi note de Micaela Ghiţescu, prefaţă de Dinu Flămând, Editura Univers, 2000

Întoarcerea caravelelor, traducere şi note de Micaela Ghiţescu, Editura Humanitas, 2003

Cuvânt către crocodili, traducere de Micaela Ghiţescu, Editura Humanitas, 2004

Caut locuinţă. La Paris - partea întîi

Cîndva pe la începutul lui octombrie 2010

Tot timpul cît am stat la Paris, anul trecut, dar şi acum, n-am scris decît în două locuri: în biblioteci şi-n cafenele. Acum bibliotecile ies din discuţie, cel puţin pînă o să-mi găsesc în sfîrşit casă – sau ceea ce trece aici drept casă, adică o cămăruţă cît o debara, eventual cu wc-ul pe palier, dacă nu cumva, ca un lux suprem, deşi îndoielnic, e instalat intra muros, după vreo perdea care face oricum imposibilă orice întreprindere dacă nu eşti singur acasă şi pe picior de plecare. Ieri a fost un fel de climax al acestei experienţe locative, cu o văgăună infectă de pe o stradă foarte simpatică, dintr-o zonă superbă; atîta doar că frumuseţea se oprea brusc la uşa respectivului immeuble haussmanien, după care urma un gang, după care un grilaj, după care nişte scări, după care o pasarelă, după care alte scări, semănînd suspect de mult cu ieşirea de incendiu dintr-o clădire abandonată, pînă sus la cucurigu, unde totul sfîrşea apoteotic cu o uşă şubredă dincolo de care se găsea un soi de vestiar delabrat. Aşa că am făcut stînga împrejur şi am depăşit la trap coada de potenţiali chiriaşi care se întindea pe vreo două etaje – francezi, în majoritate, şi nepărînd deloc tulburaţi de peisaj. Ba erau chiar indignaţi că nici măcar n-am vrut să las „dosarul”, această invenţie cretină a proprietarilor parizieni, un fel de combinaţie între o cerere de rezidenţă, actele pentru un dosar de angajare şi un contract premarital. Şi totul se întîmplă în felul următor: după ce stai ore-n şir la coadă să vezi chiţimia – nu că ar fi mare lucru de văzut, în majoritatea cazurilor –, te cari şi le laşi hîrtiile, ca să le studieze ei în linişte după o metodă compare and contrast treizeci de dosare. Iar apoi te sună. Sau nu. În plus, pe toată durata procesului au aerul că-ţi fac o imensă favoare. Aşa că în clipa asta singurul lucru pe care mi-l doresc e să se întoarcă fostul meu proprietar din Provence şi să se răzgîndească în privinţa camerei pe care mai întîi a avut-o, apoi n-a mai avut-o şi e foarte posibil s-o aibă iar, dacă fiu-său se hotărăşte totuşi s-o elibereze în viaţa asta.

Comunismul altuia, sau cu Laura prin Bulgaria

Cum e să pleci la un concert Deep Purple în Bulgaria? Simplu, dacă nu te complici singur. Noi, de pildă, am luat un tren de dimineaţă spre Constanţa. Pe la Feteşti, sună omul cu biletele (the master of puppets, cum ar veni): „Unde sunteţi, fetelor?” Pe aproape, aşa că ne dăm întâlnire la Clubul Phoenix (dacă vreţi să ascultaţi tot felul de roace şi, eventual, să nimeriţi şi la un concert live când aveţi drum pe la Constanţa, treceţi pe acolo: e chiar lângă piaţa Tomis Nord).

Apare şi omu', cu tot cu microbuzul de rigoare, şi purcedem. Cu oprire în Vama Veche, să mai îmbarcăm câţiva clienţi. Un tip cam supărat încearcă să ne ridice de pe locurile pe care le aleseserăm (cele două din spatele şoferului); nu-i ţine figura şi se sufocă lent undeva în spatele microbuzului, cu prietenii lui mai lipsiţi de pretenţii.

Grănicerii români, după bunul obicei al pământului, lungesc formalităţile cât au ei chef. Bulgarii însă termină repede; aflăm cu bucurie că ne aşteptau (îi sunase primarul din Kavarna să-i updateze – paranteză la paranteză: primarul ăsta, şi nu Videanu, ar trebui să se cheme „care face”, fie şi numai pentru că reuşeşte să transforme un biet orăşel in the middle of nowhere în haltă obligatorie pentru o droaie de trupe rock, şi nu dintre cele mai nesemnificative) şi ne urează distracţie plăcută rânjind cu gura până la urechi. Ce li s-o fi părând lor aşa de amuzant?

Şi uite aşa intrăm în Bulgaria. Şoselele – ca la noi. Peisajul – aşijderea. Dobrogea, deh! Floarea soarelui cât încape, în rest nişte boscheţi pricăjiţi. Până la Kavarna nu sunt decât vreo 35 km – nici nu ne dezmeticim bine şi am ajuns. Blocurile comuniste ne întâmpină de la intrare; efectul e la fel de năucitor ca o lovitură de ciomag în moalele capului. Nu e urât, e dincolo de urâţenie: e trist. Nici nu ştii prea bine ce să faci: să te consolezi că nu ai fost singur într-unul dintre cele mai sinistre experimente ale secolului sau să îţi urli revolta împotriva expresiei arhitecturale a omului nou şi să smulgi din ea cu mâinile goale? Nu facem nici una, nici alta; stăm cuminţi în microbuz şi întoarcem capul stânga-dreapta până ajungem la stadion. Acolo debarcăm, Laura şi cu mine ne luăm rucsacurile în spinare: noi mai rămânem două zile. E abia 4 după-amiaza, mai sunt vreo două ore până se intră pe stadion. Profităm de ocazie să rezolvăm problema cazării. Pe o pajişte de lângă stadion e plin de corturi, inclusiv cinci mari, militare, ridicate de primărie pentru cei veniţi la concert şi care nu au unde să stea peste noapte. Cu alte cuvinte, pentru unii ca noi, dar nu vrem să rămânem acolo; oamenii par prietenoşi, dar mai ştii? În jurul stadionului, grămadă ordonată de tarabe şi tărăboanţe cu mâncare (au şi ei mici, dar... mari şi cu altă compoziţie; nu i-am gustat, deci expertiza e incompletă), băutură, şepci şi alte dichisuri. Întrebăm de camping şi aflăm că s-a închis de vreo zece ani – excelent! Laura se uită la mine, eu ridic din umeri: ne descurcăm noi cumva, ce poate să meargă prost într-o ţară unde bornele kilometrice sunt nişte chestii discrete şi sfielnice pe care scrie (printre altele) OK?

Drept pentru care ajungem în centru (cel turistic). Îl întreb de cazare pe bodyguardul de la bancă. El nu vorbeşte engleză, dar pricepe câte ceva, aşa că se duce s-o cheme pe doamna de la magazinul cu costume de baie. Ea trece drumul la vecina de la rochii, care serveşte de translator. Ştiu ei o cameră la cineva, nu e scump şi e foarte aproape. Ce să ne mai explice cum se ajunge? Au dat telefon şi trimit oamenii ăştia pe cineva să ne conducă. Aşa şi e, vine fetiţa. Într-adevăr, e foarte aproape, iar camera e curată şi... locuită. Chiar de fetiţă, judecând după jucăriile de pluş înşirate pe rafturi. Televizorul, calculatorul, un casetofon mititel şi un elastic de păr uitat pe un raft. Camera nu se încuie decât pe dinăuntru, ne explică bunica. Nici nu-i nevoie, ea e tot timpul acasă. Ne arată baia: gresie, faianţă, cadă de colţ şi centrală. Niiice... Cerem o cheie de la intrare, bulgăroaicele se minunează în cor de obsesia noastră cu încuiatul (paranoia? tot ce se poate), le explicăm că o să venim seara târziu şi nu vrem să deranjăm. Aaa, bine, sigur că da! Acuma, cine se laudă cu ospitalitatea românească ar face bine să meargă în Bulgaria ca să vadă cum se adună toată familia să-ţi arate cum se învârte cheia în broască...

În fine, ieşim şi pornim voiniceşte spre plajă. Marea e la vreo 3 km în josul dealului – o excursie întreagă doar ca să-ţi bagi zece minute picioarele în Marea Neagră! Sunt şi autobuze, desigur, dar noi nu ştim şi, când e vorba de întors, constatăm că nici nu ne pasă. Aşa că lăsăm autobuzul să plece şi urcăm spre oraş pe jos. De-acum putem intra şi pe stadion; ne croim drum prin mulţime, oamenii de la poartă rup biletele. Hai la control: mă proţăpesc în faţa unuia de doi pe doi, cam ţigănos. Se înroşeşte până-n vârful urechilor şi mă trimite la colega: sectorul femei. „Gentuţa?” (ca-n româneşte). Desfac fermoarul: paşaportul, ţigările, portmoneul... „Aparat?” întreabă ea, mai mult de formă. „Nje, telefon.” „No problem.” Nu mă mai pipăie; spre deosebire de bodyguarzii de la concertul Metallica din Bucureşti, nu-mi ia oasele bazinului drept un Beretta model de damă.

Cine spune că nu se fotografiază? Jumătate din telefoanele cu cameră din Bulgaria sunt pe stadionul din Kavarna. Plus aparate şi Dumnezeu ştie câte reportofoane şi mp3 playere. Ne uităm cum intră lumea; atmosfera e, deocamdată, o combinaţie de 1 Mai şi 23 August. Vin cu familiile, cu copiii, ăştia se zbenguie pe gazon. Mai multe femei decât la un meci de fotbal din campionatul Angliei. Şi, evident, rockeri de toate vârstele şi sexele: masculin, feminin şi incert. La o tarabă se vinde bere la pahar (bună bere!), dar numai până începe concertul.

Gurile rele ar spune că stadionul din Kavarna cam seamănă cu cel comunal din Prundul Bârgăului. Aşa şi e, dar nu contează: dacă voiam să admir arhitectura, mergeam să fac torticolis pe Camp Nou.

La început cântă nişte bulgari. Primii, vioi. Ceilalţi: vocalul e un fel de Cristi Minculescu (dar mai tânăr), iar orchestraţia aduce a Holograf obosit. Şi cântă, frate, de nu mai termină. Laura fumegă, eu îmi rod unghiile, dar bulgarilor le place: cântă cu ei şi-şi leagănă braţele. Nici nu-i de mirare că nu mai pleacă! Iacă, până la urmă, şi Deep Purple. Halt, probleme cu luminile. Mai trece cam un sfert de oră. În sfârşit, încep. Stau cu capul în jos, înaltele boxelor trec peste mine şi se simte vibraţia basului, intim şi profund ca o inimă – a mea, a altuia? Din păcate, nu ţine foarte mult, maxim o oră şi ceva. La sfârşit, câţiva stropi de ploaie, evident, că doar – vorba colegului Marian – ce concert rock e ăla fără ploaie? Ne strecurăm spre ieşire. Sunt câteva mii de oameni, de pe movila unde ne-am căţărat, aproape de poartă, vedem o mare de capete legănându-se disciplinat unele lângă altele.

A doua zi dimineaţa plecăm spre Balcic, nu înainte de a fi recepţionat (prin geamul deschis de la dormitor, sub care şedeam şi ne beam cafeaua somnoroasă) o farfurie cu două sendvişuri cu margarină. Tot fetiţa! De data asta, cu o prietenă. Se foiesc pe la geam şi trag cu ochiul la noi până vine bunica şi le ceartă. Ştie engleză (fetiţa, nu bunica), dar e sfioasă; abia când plecăm răspunde încetişor „Bye!”

Tot comunistă e şi autogara din Kavarna. Şi tot lângă piaţă, ca la noi. Dăm o raită, aşteptând microbuzul. Pe lângă legume, mai există buticuri, dar cu kitsch-ul bine temperat. De altfel, o sa constatăm că şi bazarul din Balcic reuşeşte această neobişnuită performanţă.

Ajungem pe la 11 şi ceva şi coborâm direct în port. Sigur că Balcicul nu mai e ce a fost acum 70 de ani. O fi bine, o fi rău? Laura caută zadarnic turcul pitoresc, eu nu am aşteptări şi, drept urmare, nici dezamăgiri. Dar ne plac străzile abrupte, tăiate direct în coastă, râpele lutoase care despart cele două părţi ale oraşului, bisericile de piatră şi casele cam fistichii, pline de prosoape şi cearşafuri întinse la uscat. Oamenii nu sunt mai bogaţi decât la noi, cel puţin nu par, dar au un aer mult mai degajat şi nu le vine prea greu să zâmbească. Fie că înţeleg sau nu engleză, sunt mereu săritori şi amabili, dau explicaţii amănunţite în bulgară (pe care uneori le şi pricepem) şi, dacă nu merge altfel, scriu pe hârtie (de pildă, orarul autobuzelor). Înainte însă întreabă, plini de speranţă: „Russki ponimaite?” „Ne ponimaiu” Ridică atunci din umeri, cu un surâs resemnat – nimeni nu e perfect – şi-i dau înainte în bulgară.

Surprize, surprize! Nici la Balcic nu e camping. Nici n-a fost vreodată, există însă două undeva spre Albena, la vreo 7 km. Dacă n-or fi închise... Deci, iar cazare. La biroul de informaţii turistice, o doamnă foarte însărcinată ne anunţă că la Balcic turiştii stau la hotel. 30 şi ceva de euro pe noapte. Îi mulţumim şi plecăm, dar cum nu avem chef să batem oraşul în căutare de cameră cu rucsacurile în spate şi pe o căldură cumplită, ne oprim 50 de metri mai încolo, la o agenţie de turism. Şi găsim, fireşte. O căsuţă doar cu puţin mai scumpă decât camera de la Kavarna, însă mult mai ponosită. Locul întreg arată ca o colonie de mineri. Uşi de carton presat între folii de placaj umflate de umezeală. Becul e ars, duşul nu are rozetă şi, o să observăm seara, e din cale-afară de complicat să potriveşti apa în aşa fel încât să nu te opărească. Dar când ne întoarcem, noaptea târziu, boilerul e pornit (ceea ce ne scuteşte de o oră de aşteptare după apă caldă), becul schimbat şi paturile făcute. Dincolo de perete vecinul sforăie fortissimo, dar până stingem lumina încetează şi putem dormi fără probleme.

Dar până la somn a mai fost plimbarea pe faleză şi lăutarul care s-a luat după noi cu acordeonul şi care a repetat, pe un ton pe jumătate meditativ, pe jumătate admirativ, replica mea cam ţâfnoasă (thanks, but no, thanks), probabil cu intenţia de a o include în propriul repertoriu, dacă s-ar fi ivit vreodată ocazia. La castel e deschis, aşa că intrăm şi rătăcim prin grădina botanică, plină de alei, scări, cărărui şi podeţe, gustăm un deget de vin (dulce, dar tare şi făcut, ni se spune, cu apă obţinută numai din zăpadă) şi ne tot învârtim în căutarea castelului însuşi. Care, de altfel, se vede de pe faleză. Dar, ca orice lucru evident, scapă. Adică nouă ne-a scăpat, în prima fază. Tot întrebând, tot colindând, l-am găsit şi pe el şi am decis că încăperea noastră favorită este... baia (arabo-turcească). După-amiază pe plajă, seara la terasă: două beri la halbă, două leva (adică vreo 13.000 de căciulă), o scurtă plimbare prin port...

Sâmbătă la prânz, spre graniţă. Tot cu microbuzul, după ce am petrecut vreo oră (timp în care am mâncat câţiva ardei graşi cu pâine) în compania unui bătrânel care ne povestea în bulgară despre cât de frumoase sunt fetele din Europa Centrală şi de Est (nu ca nesăratele alea de occidentale). Poate că am fi aflat lucruri şi mai interesante dacă Laura şi-ar fi amintit mai mult din rusa învăţată la şcoală, dar ne-am descurcat şi aşa. Adică ascultând, zâmbind şi dând din cap (m-am tot străduit să nu uit că bulgarii dau din cap complet anapoda, adică invers decât restul lumii, dar n-a fost cazul, pentru că în cele din urmă s-au resemnat şi ei şi în relaţiile cu străinii se conformează uzanţelor internaţionale).

Mai întâi, de la Balcic la Shabla – un fel de sătuc uitat de lume, cu o autogară goală puşcă, nici o terasă prin apropiere (doar o cafenea slinoasă în sala de aşteptare, cu perdea de mărgele şi cafea la pahare de plastic, refugiu pentru şoferii de microbuz aşteptând să intre în cursă). Până la graniţă mai sunt vreo 20 km şi mai avem de aşteptat încă două ore şi jumătate să vină autobuzul. E şi un taxi pe acolo, dar şoferul ne cere 20 de leva şi noi nu mai avem decât 17. Sau cel puţin aşa credem. Nu ne înţelegem, aşa că el pleacă, noi rămânem. Târâm rucsacurile în spatele autogării, la umbră. Laura mănâncă lămâie cu zahăr, eu fumez şi ne întrebăm dacă n-ar fi cazul să facem autostopul. Nu pare o idee prea grozavă, dar am putea încerca să vrăjim nişte localnici care pierd vremea la umbră să ne ducă cu Lada lor. Dar nu apucăm, fiindcă se întoarce taximetristul (de la graniţă, evident!). De data asta vorbeşte Laura cu el; tot nu vrea. Se mai foieşte, se aşază la umbră, eu trag nădejde că se răzgândeşte, Laura nu crede... Până la urmă, se îndură şi ne ia, contra celor 17 leva (care nu erau chiar toată averea noastră, cum credeam, pentru că la Vama Veche am mai descoperit încă două în alt compartiment al portmoneului – mai avem de două beri, dacă trecem iar graniţa!). Străbatem vama pe jos, simplu şi repede, după un pârlit de bişniţar care ne îndrumă spre punctele de control. El e prieten cu vameşii, deci aşteaptă. Noi trecem şi o luăm la picior spre Vama Veche (doar trebuie să folosim şi cortul, dacă tot l-am cărat atâta drum).

Problema e că nu ştim să-l întindem. Îl ancorăm frumos la colţuri, Laura intră sub prelată să vadă pe unde se strecoară beţele, eu citesc de zor din manualul de instrucţiuni. Nu mai e cazul: apar doi slovaci şi-l ridică în trei minute (apropo, beţele erau pe dinafară, ca la orice iglu), aşa că putem să ne lungim cu burta în sus în timp record. Iar seara – bonus: o lună uriaşă, stacojie, aproape plină, bântuind printre nişte fire de nori. Cică ar fi fost la cea mai mică distanţă posibilă de Pământ. Aşa o fi.

Şi gata.

P.S. Dacă vă surprind preţurile şi dificultăţile de comunicare, precum şi ideea trăsnită de a asculta Deep Purple în Bulgaria când, dacă nu mă înşală memoria, au venit şi la Bucureşti, ţin să vă anunţ că excursia cu pricina s-a întâmplat în vara lui 2005. Şi nu, n-am schimbat nimic: textul ăsta apare aici exact aşa cum a fost scris atunci, pe post de mail colectiv trimis prietenilor care voiau să ştie ce-am făcut pe-acolo.

That's not too healthy, isn't it?

Wein, Weib und Gesang reloaded

Uite aşa se schimbă lucrurile... Cafea în loc de vin, ţigări în loc de femei, pop în loc de vals şi Michelle Featherstone în loc de Strauss. Dar în această ecuaţie mutabilă, măcar cântecul rămâne o constantă.

The Secret Life of the Love Song

Dacă nu aveţi răbdare să citiţi tot ce-a scris şi le-a citit Nick Cave oamenilor ăstora (sper să nu mă acuze nimeni de copyright infringement), comandaţi varianta audio. Face toţi banii.


Read on September 25, 1999 in Vienna.


To be invited to come here and teach, to lecture, to impart what knowledge I have collected about poetry, about song writing has left me with a whole host of conflicting feelings. The strongest, most insistent of these concerns my late father who was an English Literature teacher at the high school I attended back in Australia. I have very clear memories of being about twelve years old and sitting, as you are now, in a classroom or school hall, watching my father, who would be standing, up here, where I am standing, and thinking to myself, gloomily and miserably, for, in the main, I was a gloomy and miserable child, "It doesn´t really matter what I do with my life as long as I don´t end up like my father". At forty years old it would appear that there is virtually no action I can take that does not draw me closer to him, that does not make me more like him. At forty years old I have become my father, and here I am, teaching.


What I wanted to do here was to talk a bit about "the love song", to speak about my own personal approach to this genre of songwriting which I believe has been at the very heart of my particular artistic quest. I want look at some other works, that, for whatever reason, I think are sublime achievements in this most noble of artistic pursuits: the creation of the great love song.

Looking back at these twenty years a certain clarity prevails. Midst the madness and the mayhem, it would seem I have been banging on one particular drum. I see that my artistic life has centered around an attempt to articulate the nature of an almost palpable sense of loss that has laid claim to my life. A great gaping hole was blasted out of my world by the unexpected death of my father when I was nineteen years old. The way I learned to fill this hole, this void, was to write. My father taught me this as if to prepare me for his own passing. To write allowed me direct access to my imagination, to inspiration and ultimately to God. I found through the use of language, that I wrote God into existence. Language became the blanket that I threw over the invisible man, that gave him shape and form. Actualising of God through the medium of the love song remains my prime motivation as an artist. The love song is perhaps the truest and most distinctive human gift for recognising God and a gift that God himself needs. God gave us this gift in order that we speak and sing Him alive because God lives within communication. If the world was to suddenly fall silent God would deconstruct and die. Jesus Christ himself said, in one of His most beautiful quotes, "Where ever two or more are gathered together, I am in your midst." He said this because where ever two or more are gathered together there is language. I found that language became a poultice to the wounds incurred by the death of my father. Language became a salve to longing.

Though the love song comes in many guises – songs of exultation and praise, songs of rage and of despair, erotic songs, songs of abandonment and loss – they all address God, for it is the haunted premises of longing that the true love song inhabits. It is a howl in the void, for Love and for comfort and it lives on the lips of the child crying for his mother. It is the song of the lover in need of her loved one, the raving of the lunatic supplicant petitioning his God. It is the cry of one chained to the earth, to the ordinary and to the mundane, craving flight; a flight into inspiration and imagination and divinity. The love song is the sound of our endeavours to become God-like, to rise up and above the earthbound and the mediocre.

The loss of my father, I found, created in my life a vacuum, a space in which my words began to float and collect and find their purpose. The great W.H. Auden said "The so-called traumatic experience is not an accident, but the opportunity for which the child has been patiently waiting – had it not occurred, it would have found another- in order that its life come a serious matter." The death of my father was the "traumatic experience" Auden talks about that left the hole for God to fill. How beautiful the notion that we create our own personal catastrophes and that it is the creative forces within us that are instrumental in doing this. We each have a need to create and sorrow is a creative act. The love song is a sad song, it is the sound of sorrow itself. We all experience within us what the Portugese call Suadade, which translates as an inexplicable sense of longing, an unnamed and enigmatic yearning of the soul and it is this feeling that lives in the realms of imagination and inspiration and is the breeding ground for the sad song, for the Love song is the light of God, deep down, blasting through our wounds.

In his brilliant lecture entitled "The Theory and Function of Duende" Frederico Garcia Lorca attempts to shed some light on the eerie and inexplicable sadness that lives in the heart of certain works of art. "All that has dark sound has duende", he says, "that mysterious power that everyone feels but no philosopher can explain." In contemporary rock music, the area in which I operate, music seems less inclined to have its soul, restless and quivering, the sadness that Lorca talks about. Excitement, often; anger, sometimes: but true sadness, rarely, Bob Dylan has always had it. Leonard Cohen deals specifically in it. It pursues Van Morrison like a black dog and though he tries to he cannot escape it. Tom Waits and Neil Young can summon it. It haunts Polly Harvey. My friend and Dirty 3 have it by the bucket load. The band Spiritualised are excited by it. Tindersticks desperately want it, but all in all it would appear that duende is too fragile to survive the brutality of technology and the ever increasing acceleration of the music industry. Perhaps there is just no money in sadness, no dollars in duende. Sadness or duende needs space to breathe. Melancholy hates haste and floats in silence. It must be handled with care.

All love songs must contain duende. For the love song is never truly happy. It must first embrace the potential for pain. Those songs that speak of love without having within in their lines an ache or a sigh are not love songs at all but rather Hate Songs disguised as love songs, and are not to be trusted. These songs deny us our humanness and our God-given right to be sad and the air-waves are littered with them. The love song must resonate with the susurration of sorrow, the tintinnabulation of grief. The writer who refuses to explore the darker regions of the heart will never be able to write convincingly about the wonder, the magic and the joy of love for just as goodness cannot be trusted unless it has breathed the same air as evil – the enduring metaphor of Christ crucified between two criminals comes to mind here – so within the fabric of the love song, within its melody, its lyric, one must sense an acknowledgement of its capacity for suffering.

In Lou Reed´s remarkable song "Perfect Day" he writes in near diary form the events that combine to make a "Perfect Day". It is a day that resonates with the hold beauty of love, where he and his lover sit in the park and drink Sangria, feed animals in the zoo, go to a movie show etc., but it is the lines that darkly in the third verse, "I thought I was someone else, someone good" that transforms this otherwise sentimental song into the masterpiece of melancholia that it is. Not only do these lines ache with failure and shame, but they remind us in more general terms of the transient nature of love itself – that he will have his day "in the park" but, like Cinderella, who must return at midnight to the soot and ash of her disenchanted world, so must he return to his old self, his bad self. It is out of the void that this songs springs, clothed in loss and longing.

Around the age of twenty, I stared reading the Bible and I found in the brutal prose of the Old Testament, in the feel of its words and its imagery, an endless source of inspiration. The Song of Solomon, perhaps the greatest love song ever written, had a massive impact upon me. Its openly erotic nature, the metaphoric journey taken around the lovers bodies – breasts compared to bunches of grapes and young deer, hair and teeth compared to flocks of goats and sheep, legs like pillars of marble, the navel- a round goblet, the belly- a heap of wheat – its staggering imagery rockets us into the world of pure imagination. Although the two lovers are physically separate – Solomon is excluded from the garden where his beloved sings – it is the wild, obsessive projections of one lover onto another that dissolve them into a single being, constructed from a series of rapturous love-metaphors.

The Song of Solomon is an extraordinary love song but it was the remarkable series of love song/poems known as the Psalms that truly held me. I found the Psalms, which deal directly with relationship between man and God, teeming with all the clamorous desperation, longing, exultation, erotic violence and brutality that I could hope for. The Psalms are soaked in suadade, drenched in duende and bathed in bloody-minded violence. In many ways these songs became the blue-print for much of my more sadistic love songs. Psalm 137, a particular favourite of mine and which was turned into a chart hit by the fab little band Boney M. is a perfect example of all I have been talking about.

The love song must be born into the realm of the irrational, absurd, the distracted, the melancholic, the obsessive, the insane for the love song is the noise of love itself and love is, of course, a form of madness. Whether it be the love of God, or romantic, erotic love – these are manifestations of our need to be torn away from the rational, to take leave of our senses, so to speak. Love songs come in many guises and are seemingly written for many reasons – as declarations or to wound – I have written songs for all of these reasons – but ultimately the love songs exist to fill, with language, the silence between ourselves and God, to decrease the distance between the temporal and the divine.

In Psalm 137 the poet finds himself captive in "a strange land" and is forced to sing a song of Zion. He swears his love to his homeland and dreams of revenge. The Psalm is ghastly in its violent sentiments, as he sings for love of his homeland and his God and that he may be made happy by murdering the children of his enemies. What I found, time and time again, in the Bible, especially the Old Testament, was that verses of rapture, of ecstasy and love could hold within them apparently opposite sentiments – hate, revenge, bloody mindedness etc. that they were not mutually exclusive. This idea has left an enduring impression on my songwriting.

Within the world of modern pop music, a world that deals ostensibly with the Love Song, but in actuality does little more that hurl dollops of warm, custard-coloured baby-vomit down the air waves, true sorrow is not welcome. But occasionally a song comes along that hides behind its disposable, plastic beat a love lyric of truly devastating proportions. "Better The Devil You Know" written by hitmakers Stock, Altkin and Waterman and sung by the Australian pop sensation Kylie Minogue is such a song. The disguising of the terror of Love in a piece of mindless, innocuous pop music is an intriguing concept. "Better The Devil You Know" is one of pop music's most violent and distressing love lyrics.

Say you wont leave me no more
I`ll take you back again
No more excuses, no no
Cause I´ve heard them all before
A hundred times or more
I´ll forgive and forget

If you say you´ll never go
Cause it's true what they say
Better the devil you know
I know, I think I know the score
You say you love me, O boy
I can´t ask for more
I´ll come if you should call

When Kylie Minogue sings these words there is an innocence to her voice that makes the horror of this chilling lyric all the more compelling. The idea presented within this song, dark and sinister and sad – that all love relationships are by nature abusive and that his abuse, be it physical or psychological, is welcomed and encouraged, shows how even the most innocuous of love songs has the potential to hide terrible human truths. Like Prometheus chained to his rock, so that the eagle can eat his liver each night, Kylie becomes love's sacrificial lamb bleating an earnest invitation to the drooling, ravenous wolf that he may devour her time and time again, all to a groovy techno beat. "I´ll take you back. I´ll take you back again". Indeed. Here the Love Songs becomes a vehicle for a harrowing portrait of humanity not dissimilar to that of the Old Testament Psalms. Both are messages to God that cry out into the yawning void, in anguish and self-loathing, for deliverance.

As I said earlier, my artistic life has centered around desire or more accurately, the need, to articulate the various feelings of loss and longing that have whistled through my bones and hummed in my blood, throughout my life. In the process I have written about two hundred songs, the bulk of which I would say, were love songs. Love songs, and therefore, by my definition, sad songs. Out of this considerable mass of material, a handful of them rise above the others as true examples of all I have talked about. Sad Waters, Black Hair, I Let Love In, Deanna, From her to Eternity, Nobody's Baby Now, Into my Arms, Lime Tree Arbour, Lucy, Straight to You; I am proud of these songs. They are my gloomy, violent, dark-eyed children. They sit grimly on their own and do not play with the other songs. Mostly they were offspring of complicated pregnancies and difficult and painful births. Most of them are rooted in direct personal experience and were conceived for a variety of reasons but this rag-tag group of love songs are, at the death, all the same thing – life lines thrown into the galaxies of the divine by a drowning man.

The reasons why I feel compelled to sit down and write love songs are legion. Some of these came clearer to me when I sat down with a friend of mine, who for the sake of his anonymity I will refer to as J.J. and I admitted to each other that we both suffered from psychological disorder that the medical profession call erotographomania. Erotographomania is the obsessive desire to write love letters. My friend shared that he had written and sent, over the last five years, more than seven thousand love letters to his wife. My friend looked exhausted and his shame was almost palpable. I suffer from the same disease but happily have yet to reach such an advanced stage as my poor friend J. We discussed the power of the love letter and found that it was, not surprisingly, very similar to the love song. Both served as extended meditations on ones beloved. Both served to shorten the distance between the writer and the recipient. Both held within them a permanence and power that the spoken word did not. Both were erotic exercises, in themselves. Both had the potential to reinvent, through words, like Pygmalion with his self-created lover of stone, one's beloved. Alas, the most endearing form of correspondence, the love letter, like the love song has suffered at the hands of the cold speed of technology, at the carelessness and soullessness of our age. I would like to look, finally, at one of my own songs that I recorded for The Boatman's Call album. This song, I feel, exemplifies much of what I´ve been talking about today. The song is called Far From Me.

For your dear, I was born
For you I was raised up
For you I´ve lived and for you I will die
For you I am dying now
You were my mad little lover
In a world where everybody fucks everybody else over
You are so far from me
Far from me
Way across some cold neurotic sea
Far from me

I would talk to you of all matter of things
With a smile you would reply
Then the sun would leave your pretty face
And you´d retreat from the front of your eye
I keep hearing that you´re doing best
I hope your heart beats happy in your infant breast
You who are so far from me
Far from me
Far from me

There is no knowledge but I know it
There´s nothing to learn from that vacant voice
That sails to me across the line
From the ridiculous to the sublime
It´s good to hear you´re doing so well
But really can´t you find somebody else that you can ring and tell
Did you ever care for me?
Were you ever there for me?
So far from me

You told me you´d stick by me
Those were your very words
My fair-weather friend
You were my brave-hearted lover
At the first taste of trouble went running back to mother
So far from me
Far from me
Suspended in your bleak and fishless sea
Far from me
Far from me

Far From Me took four months to write, which was the duration of the relationship it describes. The first verse was written in the first week of the affair and is full of all the heroic drama of new love as it describes the totality of feeling whilst acknowledging the potential for pain – for you I'm dying now. It sets the two lovers it describes against an uncaring world – a world that fucks everybody over – and brings in the notion of the physical distance suggested in the title. Strangely, though, the song, as if awaiting the "traumatic experience" that I spoke of earlier to happen, would not allow itself to be completed until the catastrophe had occurred. Some songs are tricky like that and it is wise to keep your wits about you when dealing with them. I find quite often that the songs I write seem to know more about what is going on in my life than I do. I have pages and pages of fourth verses for this song written while the relationship was still sailing happily along. One such verse went:

The Camellia, The Magnolia
Have such a pretty flower
And the bells of St. Mary's
Inform us of the hour

Pretty words, Innocent words, unaware that any day the bottom would drop out of the whole thing. Love songs that attach themselves to actual experience, that are a poeticising of real events have a peculiar beauty unto themselves. They stay alive in the same way that memories do and being alive, they grow up and undergo changes and develop. A love song such as Far From Me has found a personality beyond the one that I originally gave it with the power to influence my own feelings around the actual event itself. This is an extraordinary thing and one of the truly wondrous benefits of song writing. The songs that I have written that deal with past relationships have become the relationships themselves. Through these songs I have been able to mythologize the ordinary events of my life, lifting them from the temporal plane and hurling them way into the stars. The relationship described in Far From Me has been and gone but the song itself lives on, keeping a pulse running through my past. Such is the singular beauty of song-writing.

Twenty years of song-writing has now past and still the void gapes wide. Still that inexplicable sadness, the duende, the saudade, the divine discontent persists and perhaps it will continue until I see the face of God himself. But when Moses desired to see the face of God, Exodus 33, 188, he was answered that he may not endure it, no man could see his face and live. Well, me, I don´t mind. I `m happy to be sad. For the residue, cast off in this search, the songs themselves, my crooked brood of sad eyed children, rally round and in their way, protect me, comfort me and keep me alive. They are the companions of the soul that lead it into exile, that safe the overpowering yearning for that which is not of this world. The imagination desires an alternate and through the writing of the love song, one sits and dines with loss and longing, madness and melancholy ecstasy, magic, joy and love with equal measures of respect and gratitude. The spiritual quest has many faces – religion, art, drugs, work, money, sex – but rarely does the search serve God so directly and rarely are the rewards so great in doing.

The Coffee Song