Afinităţi elective

Poţi spune multe despre un om după afinităţile lui elective. Iar eu, din câte se pare, am probleme serioase. Pentru că până acum aproape toţi preferaţii mei de la şcoală intră în două categorii mari şi late: oile negre şi rataţii. Nu-mi dau seama dacă aici intervine atracţia naturală a fetei cuminţi pentru indivizii periculoşi – ar fi destul de bizar, în sensul de sick and twisted, ţinând seama că am de aproape trei ori vârsta lor. O variantă mai plauzibilă ar fi că pe undeva, în adâncul adâncului, acolo unde ţinem lucrurile la care nu prea vrem să ne gândim, ştiu că întotdeauna voi fi, într-un fel sau altul, una dintre ei; că întotdeauna o să caut marginile şi ungherele, periferia, graniţa, chiar dacă această periferie poartă denumirea absolut paradoxală de Europă „Centrală”.

Ce nu suport, însă, sunt eminenţele cenuşii, inteligenţele reci, calculul – pentru că există aşa ceva şi printre elevii de ciclul doi. Fără excepţie, este vorba de copii drăguţi şi deştepţi care ştiu foarte bine că sunt aşa. Până aici, nimic grav. Dacă n-ar fi faptul că unii dintre aceşti copii drăguţi şi deştepţi adaugă la conştiinţa propriei superiorităţi un dezinteres total faţă de restul lumii. Din punctul lor de vedere, regulile sunt pentru proşti, iar ei, nefiind proşti, sunt dincolo de reguli. Nu că le-ar încălca, nici vorbă. Nu într-o manieră cuantificabilă şi sancţionabilă, în orice caz. Frizează insolenţa, dar nu devin niciodată de-a dreptul insolenţi. La ore, de regulă, răspund impecabil, dar reuşesc cumva să distileze în răspunsurile respective secole de dispreţ aristocratic faţă de plebeul de la catedră. În cazul lor, până şi politeţea devine o impertinenţă. Şi, când te uiţi la ei, ţi se nasc în minte eseuri întregi despre dimensiunea subiectivă – sau aspectul psihologic, dacă preferaţi – al răscoalelor ţărăneşti şi al dictaturii proletariatului.

Nu prea ştiu ce să fac cu ei. În afară de a-i ignora, bineînţeles. Asta îi sâcâie teribil. O altă variantă ar fi să instalăm un cuier solid în hol, cam la înălţimea primului etaj, şi să-i atârnăm acolo de gulerele de la haină ca să vadă cum este să fii, la propriu, deasupra tuturor. Dar asta ne-ar ajuta pe noi, nu pe ei. Sper, pentru binele lor, că există cineva care poate să le explice mai bine decât mine câte lucruri au de pierdut dacă o mai ţin mult aşa. Cum vor sfârşi prin a avea o mulţime de sicofanţi şi de curteni, plus un alai de alte făpturi gravitându-le intimidate pe orbită, dar foarte puţini prieteni. Cum vor rata întâlniri, oameni şi locuri care le-ar fi plăcut, dacă n-ar fi crezut că pot cântări totul dintr-o privire. Cum unii dintre ei se vor pierde pe parcurs, iar alţii, cu toate succesele lor, nu vor fi niciodată mulţumiţi. Dar asta se întâmplă, probabil, doar în filmele cu Robin Williams...

Tu ce eşti?

Astăzi este a treia luni de şcoală. Fac progrese nebănuite pe ramură: dacă nu mă răpune durerea de gât, până la sfârşitul anului o să ajung să sun ca Adriana Varela şi mă trece Ionuţ la alto. În schimb, cele două ore de permanenţă s-au desfăşurat într-o relativă linişte, iar coada de la cantină a arătat cât de cât a coadă, spre deosebire de grămada absolut dezorganizată de săptămâna trecută.
Între noi fie vorba, asta mă întristează profund, pentru că pare să le dea dreptate colegilor mei, care susţin că „uneori trebuie să urli la copii ca să obţii ceva” (Tarek şi Anicet) şi „nu trebuie să-ţi fie niciodată milă de elevi; cu elevii trebuie să fii rea” (Alessandra). Singura care mă înţelege e Fadoua, dar ea nu se pune, pentru că este mediatoarea, deci face parte dintre cei autorizaţi să le pese. Slujba noastră, în schimb, este să-i „dresăm” – din nou, Alessandra dixit.
Eu aş folosi alt cuvânt. Şi, pe cât posibil, alte metode. Dar adevărul este că nimeni nu prea are timp de aşa ceva. Ei sunt patru sute – noi, în clipa asta, patru. Mai exact, doi africani, un magrebian şi cu mine. Plus Alessandra, dar ea se ocupă de copiii cu handicap – şi nu, nu urlă la ei, nici nu îi mână de la spate cu biciul, probabil că ceea ce-mi spune mie este cursul teoretic, iar alternativele se predau în seminar. Încă n-am ajuns acolo...
Dintre ceilalţi trei, doi sunt baschetbalişti, unul doctor în drept. Bărbaţi, în plus. Cu incontestabilul avantaj al unei voci sonore, la care se adaugă experienţa parentală (Bernard), francezitatea, fie ea şi periferică (scuzaţi barbarismul, dar francofonia e altceva), şi – ei, da – postcolonialitatea, o calitate deloc de lepădat într-o şcoală unde numele non-franţuzeşti le iau pe cele neaoşe în proporţie de 6-7 la 1.
Copiii nu agreează ambiguitatea, ştiam asta de multă vreme. Nu există nimic mai direct decât un copil. Umbrele, nuanţele, echivocul şi jumătăţile de măsură sunt invenţii ale adulţilor. Prin urmare, diferenţele non-vizibile şi insuficient marcate le pun întotdeauna probleme. Pentru moment, nu sunt prea lămuriţi ce să înţeleagă din mine – este exact inversul situaţiei din Homi Bhabha: sunt almost different, but not quite. Sesizează accentul străin mult mai bine decât oamenii mari, dar nu e destul de puternic; sesizează şi greşelile (sau hipercorectitudinile), dar nu sunt destul de multe (asta datorită mai ales lui Isabelle, care îmi administrează, fără să vrea şi fără să ştie, un curs practic intensiv de franceză vernaculară la fiecare vizită, dislocând puţin câte puţin limba lui Voltaire în favoarea variantei ei mai şugubeţe); necazul e că nimic din toate astea nu se asortează cu culoarea. „Tu ce eşti?”, m-a întrebat unul dintre cei mai mici într-o dimineaţă. „Om”, i-am răspuns foarte serios. „Nu, în afară de asta...”, s-a inflamat el, „vreau să spun că nu eşti chiar franţuzoaică...” (mi-a plăcut cum a apăsat pe chiar; de fapt, a fost încă şi mai senzaţional de atât, pentru că a spus pas tout à fait, adică nu complet, nu de-a dreptul, nu de-adevăratelea franţuzoaică, de parcă m-aş fi îmbrăcat în pielea asta special ca să-i derutez pe ei). „E spanioloaică, tăntălăule, nu vezi ce păr are?”, i-a tăiat-o una dintre fete. QED...

Smilla's Sense of Snow

Vreau acasă. Vreau la părinţii mei, cu verva lor napolitană, şi la bunica mea austro-ungară. Vreau să-l aud pe bunicul povestind ce a mai făcut pe ceea ce toată familia numeşte, cât se poate de serios, „domeniul” meu – de fapt, o bucăţică minusculă de pământ pe malul râului, între dealuri, unde a fost odinioară o moară şi unde strămătuşa care îşi comanda toaletele la Viena şi corsetele la Budapesta creştea, spre oroarea sătenilor, crini. Vreau să văd cum se încreţeşte pământul, vreau liniştea dealurilor din Ardeal şi festivalul de literatură de la Timişoara. Şi, mai mult decât orice, vreau să opun această Europă Centrală miniaturală, diminutivă, şi felul ei de a fi sentimentului că de două săptămâni încoace sunt un fel de jandarm de copii...

Vreau s-o aud pe mama spunându-mi în câte feluri greşeşte şefa mea atunci când urlă la ei fără rost; vreau să-mi confirme că am dreptate atunci când cred că se poate ajunge la ei şi altfel; vreau să se supere pe doctorii care îi îndoapă cu antiinflamatoare pentru absolut orice şi pe părinţii care nu ştiu de câte calorii are nevoie un preadolescent care pleacă de la cantină cu buzunarele pline de pâine goală. Vreau să tune şi să fulgere împotriva unui sistem gândit aşa încât să-i ţină mereu sub lupă, încercând să le insufle respectul fără să-i respecte, învăţându-i fără să înveţe nimic de la ei, dându-le informaţii fără să accepte să le şi primească.

Copiii din Franţa au multe lucruri despre care cei din România nici măcar nu au auzit. Au mediatori şi trupe de menţinere a păcii, ca Orientul Mijlociu; au asistenţi sociali, asistenţi pedagogici şi tot felul de alte personaje auxiliare; au consilieri de orientare în toate cele; au carnete de comunicare pe care trebuie să le păstreze ca pe sfintele moaşte şi să le arate la orice mişcare; dar nu au nici un strop de timp sau spaţiu, nici un dram de intimitate sau de libertate. Şcoala este compusă din săli şi coridoare, o curte închisă cu ziduri şi o poartă ferecată, şi prin toate acestea trebuie să treacă în linişte, ordine şi disciplină. De la opt la cinci, nu au voie să ţipe, să fugă, să se joace cu mingea, să asculte muzică, să se adune prin unghere, să mestece gumă, să mănânce acadele... Şi totuşi reuşesc cumva, cu aceeaşi frecvenţă ca ai noştri, să se înjure, să se bată, să-şi spargă capetele, să-şi rupă scaunele, mâinile, picioarele, hainele, cărţile, caietele. Şi să producă, într-o proporţie semnificativ mai mare, crize de angoasă, psihologi care se chinuie câte cinci-şase şedinţe să-i convingă să urce scările de la colegiu, migrene de stres, dureri de stomac şi absenţe cu ghiotura. Şi pe mine, terorizată la gândul că într-o bună zi o să las să iasă un copil care trebuie să rămână înăuntru sau că un părinte o să dea şcoala în judecată fiindcă i-am dat fiului sau fiicei lui un biscuit când i s-a făcut rău de foame, i-am dezinfectat o rană când asistenta medicală nu era acolo sau i-am explicat, în timpul orelor de permanenţă, ce este aceea o metateză şi cum poţi transforma o greşeală într-un procedeu poetic.

Probabil că la un moment dat o să mă obişnuiesc. Probabil că n-o să mă mai zburlesc la gândul că singura concluzie logică după lectura regulamentului de ordine interioară, a decretelor, circularelor şi ghidurilor practice care reglementează viaţa şcolară în Franţa este că trebuie să fii autorizat ca să-ţi pese. Probabil că o să ajung chiar să îmblânzesc fiara birocratică şi să-mi croiesc drum printre maldărele de hârtii. Între timp, am început din nou să visez central-european. Şi, pentru zilele când lucrurile merg cu adevărat prost, există întotdeauna Smilla’s Sense of Snow:

“There’s a widespread notion that children are open, that the truth about their inner selves just seeps out of them. That’s all wrong. No one is more covert than a child, and no one has a greater need to be that way. It’s a response to a world that’s always using a can opener to open them up to see what’s inside, wondering whether it ought to be replaced with a more useful set of preserves.”

The Last Balkan Tango

Multă vreme m-am tot gândit cum aş putea explica legătura dintre Cafe Mitteleuropa şi tango - altfel decât, desigur, prin aceea că mă ocup, într-un fel sau altul, de amândouă. Există o poveste pe undeva, dar, deşi am sucit-o şi învârtit-o în toate felurile, (încă) nu vrea să se aşeze în formă. Dar apoi am găsit ce vedeţi aici şi am zis: da, dom'le, asta e...

Gypsy Tango

Nu ştiaţi că există şi aşa ceva? Ei, cum să nu... Pentru că mulţi spun că tangoul este despre pasiune, încă şi mai mulţi că este despre poveste, dar eu zic că este despre libertate. Şi dacă nu mă credeţi, iată dovada:

Cine sunt ei? Earth Wheel Sky Band din Vojvodina - capătul gypsy al gypsy-jazz-ului sârbo-maghiar. Care este...

A, şi dacă vă întrebaţi unde am fost în timpul ăsta - ei bine, teză, sindrom post-teză, alea-alea...